Fireşte că la proiectul acesta Simonini trebuise să cugete îndelung, asta şi pentru că nu putea face altceva. Deocamdată se consulta cu meşterul Ninuzzo, căruia îi oferea nişte prânzuri copioase.

— Meştere Ninuzzo, dumneata te-oi fi întrebând de ce sunt eu aici, şi-o să-ţi spun că sunt aici din ordinul Sfântului Părinte, cu scopul de a restaura domnia suveranului nostru în cele Două Sicilii.

— Părinte, sunt al vostru, spuneţi-mi ce am de făcut.

— Uite, la o dată pe care încă n-o cunosc, un piroscaf ar trebui să ridice ancora de la Palermo ca să treacă pe continent. Acest piroscaf va duce într-o casă de fier ordine şi planuri menite să distrugă pe veci autoritatea Sfântului Părinte şi să-l acopere de infamie pe regele nostru. Acest piroscaf trebuie să se scufunde înainte să ajungă la Torino şi să nu se salveze nici oameni, nici lucruri.

— Nimic mai uşor, părinte. Se foloseşte o născocire foarte recentă pe care se pare că au pus-o la punct americanii. O „mină cu carbon”. O bombă făcută ca un balon de cărbune. Ascunzi bolovanul printre grămezi de minerale destinate aprovizionării navei şi, odată ajuns în cazane bolovanul, înfierbântat cum trebuie, provoacă o explozie.

— Nu-i rău. Dar s-ar cere să fim siguri că puterea exploziei e suficientă ca să scufunde nava şi apoi că bucata de carbon este introdusă în cazan la un moment anume. Nu-i nevoie ca nava să explodeze prea devreme ori prea târziu, adică după puţin timp de când a plecat sau cu puţin înainte de a sosi, pentru că toţi şi-ar da seama. Ar trebui să explodeze la jumătate de cale, departe de ochii indiscreţi, aşa ca nimeni să nu ştie ce s-a întâmplat.

— Lucrul devine ceva mai greu. Dat fiind că nu se poate cumpăra un fochist, pentru că el ar fi prima victimă, ar trebui calculat momentul exact în care cantitatea aceea de cărbune este băgată în cazan. Iar asta n-ar putea-o spune nici Vrăjitoarea din Benevento...

— Şi-atunci?

— Şi-atunci, dragă părinte, singura soluţie care merge oricând este încă o dată un butoiaş de pulbere cu o drăguţă de feştilă.

— Dar cine ar accepta să aprindă o sforicică la bord, ştiind că pe urmă o să fie implicat în explozie?

— Nimeni, afară doar dacă nu-i un expert, aşa cum, slavă Domnului sau din păcate, mai suntem câţiva. Expertul ştie să stabilească lungimea sforii. Odată sforile erau tubuleţe de pai umplute cu pulbere neagră, sau o feştilă cu sulf, sau sfori îmbibate cu salpetru şi date cu catran. Nu ştiai niciodată cât timp le-ar fi trebuit ca să ajungă unde trebuie. Dar slavă Domnului că de vreo treizeci de ani există sfoara cu combustie lentă, din care, cu toată modestia, am şi eu câţiva metri în criptă.

— Şi cu ea ce faci?

— Cu ea poţi stabili cât timp trebuie din momentul în care ai dat foc sforii până-n cel în care flacăra ajunge la pulbere şi poţi să fixezi timpul după lungimea corzii. De aceea, dacă artificierul ar şti că, odată dat foc sforii, poate să ajungă într-un punct al navei unde cineva îl aşteaptă cu o şalupă gata lăsată la apă şi că amândoi se pot îndepărta la timp, aşa încât vaporul să sară-n aer când ei se află la o distanţă bună, totul ar deveni cu putinţă, uşor şi, aş îndrăzni să spun, perfect. Oh, Dumnezeule, ar fi o capodoperă, n-am făcut niciodată ceva mai bine calculat în viaţa mea...

— Meştere Ninuzzo, planul dumitale pare perfect, însă e un „dar”... Să zicem că în seara aceea marea ar fi în furtună şi că nimeni n-ar putea lansa o şalupă fără ca aceasta să se zdrobească de laturile vasului sau să fie târâtă de valuri. Un artificier ca dumneata ar întâmpina un risc ca ăsta?

— Sincer, nu, părinte.

Era clar, nu i se putea cere meşterului Ninuzzo să se ducă la o moarte aproape sigură. Însă unuia mai puţin priceput decât el, poate că da.

La sfârşitul lui ianuarie, Nievo se întorcea de la Milano la Neapole, unde mai rămânea vreo paisprezece zile, poate ca să strângă documente şi pe-acolo. După aceea primea ordin să se întoarcă la Palermo, să-şi adune toate registrele (semn că rămăseseră acolo) şi să le ducă la Torino.

Întâlnirea cu Simonini fusese afectuoasă şi frăţească. Nievo se lăsase în voia câtorva reflecţii sentimentale privind călătoria lui în nord şi iubirea aceea a lui imposibilă care, din nefericire sau, poate, ca prin minune, se reaprinsese în acea scurtă vizită... Simonini asculta cu ochii ce păreau a i se umezi la povestirile elegiace ale prietenului său, dar în realitate dornic doar să ştie cu ce mijloc aveau să plece registrele către Torino.

Până la urmă Nievo vorbise. La începutul lui martie avea să plece de la Palermo spre Neapole cu vasul Hercule, iar de la Neapole avea să continue către Genova. Hercule era o frumoasă navă cu aburi, de fabricaţie englezească, cu două roţi laterale, vreo cincisprezece oameni ca echipaj şi în stare să ducă vreo câteva zeci de pasageri. Avusese o istorie lungă, dar încă nu era o vechitură şi-şi făcea bine datoria. Din acel moment Simonini fusese gata să culeagă toate informaţiile posibile, aflase în ce locandă stătea căpitanul, Michele Mancino, şi vorbind cu marinarii îşi făcuse o idee despre felul cum era alcătuită pe dinăuntru nava.

Apoi, din nou recules şi în veşminte lungi, se întorsese la Bagheria şi-l luase deoparte pe Bronte.

— Bronte, îi povestise el, e gata de plecare din Palermo un vas care-l duce la Napoli pe Nino Bixio. A sosit clipa ca noi, ultimii apărători ai tronului, să ne răzbunăm pentru ce a făcut el satului tău. Îţi revine onoarea de a participa la execuţia lui.

— Spuneţi-mi ce trebuie să fac.

— Asta-i o sfoară, iar durata ei a fost stabilită de unul care ştie mai multe decât tine şi decât mine. Înfăşoară-ţi-o