Lui Bronte îi străluceau ochii, dar prost nu era: — Şi dacă-i marea crescută? întrebase el.

— Dacă din hală o să simţi că marea se clatină puţin nu va trebui să-ţi faci griji, şalupa e largă şi puternică, are un catarg şi o pânză, iar uscatul n-o să fie departe. În orice caz, dacă Simonini va socoti că valurile sunt prea înalte, n-o să vrea el să-şi rişte viaţa. Tu n-o să primeşti ordin, iar pe Bixio o să-l omorâm altă dată. Dar dacă o să primeşti ordinul, e pentru că cineva care ştie despre mare mai multe decât tine va fi sigur că veţi ajunge bine sănătoşi la Stromboli.

Entuziasm şi deplină adeziune a lui Bronte. Lungi conciliabule cu meşterul Ninuzzo ca să pună la punct maşina infernală. La momentul potrivit, îmbrăcat în chip aproape funebru, cum îşi închipuie lumea că umblă iscoadele şi agenţii secreţi, Simonini se prezentase la căpitanul Mancino cu un salvconduct plin de timbre şi sigilii, din care rezulta că din ordinul Maiestăţii Sale Vittorio Emanuele al II-lea trebuia transportată la Napoli o ladă mare conţinând material foarte secret. Lada, ca să se confunde cu alte mărfuri şi să nu sară-n ochi, trebuia depozitată în hală, dar alături de ea trebuia să stea zi şi noapte un om de încredere al lui Simonini. Avea să-l primească marinarul Almalo, care şi alte dăţi îndeplinise slujbe de încredere pentru armată, iar căpitanul trebuia în rest să nu se intereseze de treaba asta. La Napoli, un ofiţer de la bersalieri avea să aibă grijă de ladă.

Proiectul era deci foarte simplu, iar operaţia nu avea să sară-n ochi nimănui, cu atât mai puţin lui Nievo, care, la o adică, era interesat să-şi păzească propria casetă cu registre.

Se prevedea ca Hercule să ridice ancora pe la unu după-amiază, iar călătoria către Neapole ar fi durat vreo cincisprezece sau şaisprezece ore; ar fi fost potrivit ca nava să explodeze când ar fi avut în faţă insula Stromboli, al cărei vulcan în permanentă şi calmă erupţie scotea văpăi de foc în noapte, încât explozia să treacă neobservată, chiar şi la primele luciri ale zorilor.

Fireşte că Simonini îl contactase din timp pe Almalo, care i se păruse cel mai venal din tot echipajul, îl plătise gras şi-i dăduse dispoziţiile esenţiale: avea să-l aştepte pe Bronte pe chei şi să-l aşeze la locul din cală cu lada lui. — În rest, îi spusese el, tu către seară fii atent când apar la orizont focurile de pe Stromboli, nu contează care e starea mării. În clipa aia cobori în cală, te duci la omul acela şi-i spui: „Căpitanul te anunţă că a sosit timpul”. Nu te-ngriji de ce-o să facă şi-o să dreagă el, dar ca să nu-ţi vină chef să tragi cu ochiul ţi-ajunge să ştii că va trebui să caute în ladă o sticlă cu un mesaj şi s-o arunce printr-un hublou; cineva o să fie în preajmă cu o barcă şi o să fie în stare să recupereze sticla si s-o ducă la Stromboli. Tu mulţumeşte-te să te-ntorci la locul tău, uitând totul. Aşa că repetă ceea ce trebuie să spui.

— Căpitanul te anunţă că a sosit timpul.

— Bravo.

La ora plecării, Simonini se afla pe chei ca să-şi ia rămas-bun de la Nievo. Despărţirea fusese mişcătoare: — Scumpe prietene, îi zicea Nievo, mi-ai fost aproape atâta timp şi mi-am deschis sufletul faţă de tine. E posibil să nu ne mai vedem. După ce-mi voi fi predat socotelile la Torino, mă întorc la Milano şi acolo... Vom vedea. În orice caz, o să mă gândesc la cartea mea. Adio, îmbrăţişează-mă şi trăiască Italia.

— Adio, dragul meu Ippolito, o să-mi amintesc mereu de tine, zicea Simonini, care izbutea chiar să-şi stoarcă nişte lacrimi, deoarece intrase de minune în rol.

Nievo pusese să se coboare din trăsură o lădiţă grea şi-i urmărea fără să-i scape din ochi pe colaboratorii săi care o duceau la bord. Cu puţin înainte ca el să urce pe scăriţa vasului, doi prieteni ai săi, pe care Simonini nu-i cunoştea, veniseră să-l îndemne să nu plece cu Hercule, pe care-l socoteau nu prea sigur, pe când în dimineaţa următoare avea să ridice ancora l'Elettrico, care prezenta mai multă siguranţă. Simonini avusese o clipă de descumpănire, dar Nievo ridicase de îndată din umeri şi spusese că, cu cât documentele sale ajungeau mai devreme la destinaţie, cu atât era mai bine. După puţin timp, Hercule părăsea apele portului.

Dacă am spune că Simonini trecuse cu inima uşoară peste orele care au urmat ar însemna să dăm prea multă crezare sângelui său rece. Dimpotrivă, îşi petrecuse toată ziua şi seara în aşteptarea evenimentului pe care nu-l putea vedea de departe, nici măcar dacă ar fi urcat pe Punta Raisi,