Simonini se simţea atât de satisfăcut de datoria împlinită, încât, îmbrăcând iarăşi haina bisericească, îşi îngăduise în birtul de la Bagheria o cină copioasă, compusă din pateuri cu sardele şi saramură la tăviţă (peşte sărat înmuiat în apă rece timp de două zile şi tăiat feliuţe, o ceapă, o tulpină de leuştean, un morcov, un păhărel de ulei, miez de roşii, măsline negre fără sâmburi, seminţe de pin, stafide, capere desărate, sare şi piper).

Pe urmă se gândise la Meşterul Ninuzzo... Bineînţeles că nu puteai lăsa un martor aşa de periculos să circule liber. Se urcase din nou pe catârcă şi se dusese la pulberărie. Meşterul Ninuzzo stătea în prag trăgând dintr-o pipă veche şi-l primise cu un zâmbet larg: — Credeţi că s-a făcut, părinte?

— Cred că da, ar trebui să fii mândru, meştere Ninuzzo, zisese Simonini şi-l îmbrăţişase zicând: „trăiască Regili”, cum se obişnuia prin părţile acelea. Îmbrăţişându-l, îi înfipsese de două ori pumnalul în pântece.

Fiindcă nu prea trecea nimeni prin locurile acelea, cine ştie când avea să fie găsit cadavrul. Iar dacă dintr-o întâmplare foarte puţin probabilă gărzile sau altcineva ar fi revenit la birtul de la Bagheria, ar fi aflat că în ultimele luni Ninuzzo îşi petrecuse multe seri cu un om al bisericii, un mâncău aşa şi pe dincolo. Dar nici acel om al bisericii n-ar mai fi putut fi de găsit, pentru că Simonini se pregătea să plece pe continent. Cât despre Bronte, de dispariţia lui nu i-ar fi păsat nimănui.

Simonini se întorsese la Torino către mijlocul lui martie, însă grăbindu-se să-i vadă pe cei ce-l împuterniciseră, pentru că venise timpul să-şi plătească datoriile. Iar Bianco intrase într-o după-amiază în biroul lui, luase loc la masa de scris şi spusese:

— Simonini, dumneata niciodată nu faci ce trebuie.

— Cum aşa, protestase Simonini, doreaţi ca registrele să se prefacă-n fum şi pun rămăşag că nu le găsiţi!

— Ei, da, dar s-a evaporat şi colonelul Nievo, iar asta-i mai mult decât ce doream noi. Despre vasul ăsta dispărut se vorbeşte prea mult şi nu ştiu dacă vom putea reduce la tăcere treaba asta. O să fie o muncă grea să ţinem Afacerile Secrete departe de povestea asta. Până la urmă o să reuşim, dar singura verigă slabă a lanţului eşti dumneata. Mai devreme sau mai târziu ar putea să scoată capul vreun martor şi să-şi aducă aminte că dumneata erai prieten intim al lui Nievo la Palermo şi că, ia te uită, lucrai acolo din însărcinarea lui Boggio. Boggio, Cavour, guvernul... Doamne, nici nu-ndrăznesc să mă gândesc câte bârfe ar ieşi din una ca asta. Aşa că dumneata trebuie să dispari.

— Fortăreaţa? întrebase Simonini.

— Până şi despre un ins trimis la puşcărie ar putea circula zvonuri. Nu vrem să repetăm farsa cu masca de fier. Ne gândim la o soluţie mai puţin teatrală. Dumneata închizi totul aici, la Torino, şi te eclipsezi în străinătate. Te duci la Paris. Pentru primele cheltuieli va trebui să-ţi ajungă jumătate din recompensa pentru care am căzut la înţelegere. În fond, ai vrut să faci peste cât ţi s-a cerut şi-i totuna cu a face o treabă pe jumătate. Iar acum nu putem pretinde ca, ajuns la Paris, să poţi supravieţui mult timp fără să faci vreo boacănă; o să te punem în legătură cu nişte colegi de-ai noştri de pe-acolo, care-ţi pot încredinţa unele misiuni secrete. Să spunem că dumneata treci în solda altei administraţii.

9

Paris

2 aprilie 1897, seara târziu

De când ţin jurnalul ăsta nu m-am mai dus la un restaurant. În seara asta trebuia să mă pun pe roate şi am hotărât să mă duc într-un loc în care, pe oricine aş fi putut întâlni, ar fi fost atât de beat încât, dacă nici eu nu l-aş fi recunoscut, nici el nu m-ar fi recunoscut pe mine. Este cabaretul lui Pere Lunette, aici, aproape, care se cheamă aşa datorită unui pince-nez uriaş care tronează deasupra intrării nu se ştie de cât timp şi de ce.

Acolo poţi nu atât să mănânci, cât să rozi câteva bucăţele de brânză, pe care proprietarii o dau aproape pe nimic, pentru că-ţi face sete. În rest, se bea şi se cântă — sau, altfel spus, cântă „artiştii” locului, Fifi l'Absinthe, Armand le Guelard, Gaston Trois-Pattes. Prima încăpere e un coridor, pe jumătate ocupat în lungul lui de o tejghea de zinc, cu patronul, patroana şi un copil care doarme în înjurăturile şi hohotele de râs ale clienţilor. În faţa tejghelei, de-a lungul peretelui se întinde un fel de prici pe care se pot sprijini clienţii care au luat deja un pahar. Pe un raft din spatele tejghelei se vede cea mai frumoasă colecţie de surogate care-ţi întorc maţele pe dos ce se poate vedea la Paris. Însă clienţii adevăraţi se duc în sala din fund, sunt două mese împrejurul cărora beţivii dorm cu capul unul pe umărul celuilalt. Toţi pereţii sunt împodobiţi de clienţi — aproape totdeauna cu desene obscene.

Astă-seară m-am aşezat lângă o femeie care se pregătea să soarbă al nu ştiu câtelea absint. Mi s-a părut c-o recunosc, a fost desenatoare pentru reviste ilustrate şi apoi, încet, încet, s-a lăsat în voia soartei, poate pentru că ştia că e ftizică şi că mai are doar puţin de trăit; acum se oferă să le facă portrete clienţilor