Am schimbat cu ea câteva cuvinte (de zece zile trăiesc atât de retras, încât am putut găsi uşurare până şi în conversaţia cu o femeie), iar pentru orice păhăruţ de absint pe care i-l ofeream nu puteam evita să nu iau unul şi pentru mine.

Şi iată că acum scriu cu vederea şi cu capul înceţoşate, condiţii ideale ca să-ţi aminteşti puţin şi prost.

Ştiu doar că la sosirea mea la Paris eram îngrijorat, fireşte (la urma urmei, mă duceam în exil), însă oraşul m-a cucerit imediat şi am hotărât că aici aveam să-mi trăiesc restul vieţii.

Nu ştiam câtă vreme aveau să ajungă banii pe care-i aveam şi luasem cu chirie o cameră la un hotel de pe lângă Bievre. Noroc că-mi puteam permite una pentru mine singur, pentru că-n magherniţele alea deseori o cameră găzduieşte cincisprezece saltele de paie, iar uneori nu are ferestre. Mobilierul era făcut din rămăşiţe de la vreo mutare, iar cearşafurile erau pline de molii, un lighenaş de zinc servea la spălat, o vadră mică pentru urină, nu era nici măcar un scaun, să nu mai vorbim de săpun sau prosop. Pe perete un anunţ cerea să laşi cheia în broască pe dinafară, evident, ca să nu-i mai faci pe poliţişti să piardă timp când, frecvent, dădeau năvală, apucându-i de păr pe cei adormiţi, privindu-i bine la lumina unei lanterne, aruncându-i la loc pe cei pe care nu-i recunoşteau şi târându-i în jos, pe trepte, pe cei pe care veniseră să-i caute, după ce-i bumbăciseră conştiincios dacă din întâmplare erau recalcitranţi.

Cât despre mâncare, dibuisem în rue du Petit Pont o tavernă unde se mânca prost şi ieftin: toate cărnurile prăpădite pe care măcelarii din Hale le aruncau la gunoi — verzi pe părţile grase şi negre pe cele slabe — erau recuperate în zori, erau spălate din nou, se presăra pe ele câte o mână de sare şi piper, se puneau la macerat în oţet, erau atârnate timp de 48 de ore la aer curat în fundul curţii, iar apoi erau gata pentru client. Dizenterie sigură, la un preţ ce putea fi negociat.

Cu obiceiurile pe care le căpătasem la Torino şi cu mesele copioase de la Palermo, aş fi murit în câteva săptămâni dacă destul de curând, cum o să spun, n-aş fi încasat primele câştiguri de la cei către care domnul Bianco mă îndreptase. În felul ăsta puteam să-mi permit localul Noblot, în rue de la Huchette. Se intra într-o sală mare care dădea într-o curte străveche şi trebuia să-ţi aduci pâine de-acasă. Lângă intrare era o casă de plată, ţinută de patroană şi de cele trei fiice ale ei: treceau în cont felurile de lux, roast beef-ul, brânzeturile, marmeladele sau distribuiau vreo pară coaptă cu două nuci. Dincolo de casa de marcat erau îngăduiţi cei care comandau cel puţin o jumătate de litru de vin, meşteşugari, artişti scăpătaţi, copişti.

Trecând de casă, ajungeai la o bucătărie unde pe un cuptor uriaş fierbeau tocana de berbec, iepurele sau vita, piureul de mazăre sau lintea. Nu era prevăzut niciun serviciu: trebuia să-ţi cauţi farfuria, tacâmurile şi să te aşezi la coadă dinaintea bucătarului. Aşa încât, izbindu-se unul de altul, oaspeţii se mişcau ducându-şi farfuriile până ce izbuteau să se aşeze la uriaşa table d'hote. Doi bani supa, patru bani carnea de vită, cele zece centime pentru pâinea pe care ţi-o aduceai şi iată că mâncai de patruzeci de centime. Totul mi se părea excelent, iar pe de altă parte îmi dădusem seama că se duceau acolo şi oameni de condiţie bună, din plăcerea de a se înhăita cu cei de rând.

Oricum, chiar înainte de a putea să intru la Noblot, nu m-am căit niciodată de acele prime săptămâni de infern: mi-am făcut cunoştinţe utile şi m-am familiarizat cu un mediu în care după aceea aveam să înot ca un peşte-n apă. Iar ascultând discuţiile ce se purtau pe străduţele acelea am descoperit alte străzi, în alte puncte ale Parisului, cum ar fi rue de Lappe, complet consacrată fierăriei — atât celei pentru meşteşugari sau pentru familii, cât şi celei dedicate unor operaţiuni mai greu de mărturisit, cum ar fi şperacluri sau chei false şi până şi pumnalul cu lama retrasă-n teacă ce se ţine ascuns în mâneca hainei.

Căutam să stau în cameră cât mai puţin posibil şi-mi permiteam singurele plăceri rezervate parizianului cu buzunarele goale: mă plimbam pe bulevarde. Nu-mi dădusem seama, în Italia, cu cât era Parisul mai mare decât Torino. Eram extaziat de spectacolul oamenilor de toate condiţiile sociale care treceau pe lângă mine, puţini umblau repede ca să îndeplinească vreun comision, cei mai mulţi încet, ca să se privească unii pe alţii. Nu sunt obişnuit cu femeile, dar nu puteam nega că parizienele de condiţie bună se îmbrăcau cu mult gust şi, dacă nu ele, coafurile lor elegante îmi atrăgeau atenţia. Din păcate, se plimbau pe trotuarele acelea şi parizienele, cum să spun, de condiţie rea, cu mult mai ingenioase în a inventa travestiri care să atragă atenţia sexului opus şi cu un foarte scăzut simţ al pudorii.

Prostituate şi ele, chiar dacă nu vulgare precum cele pe care aveam să le cunosc mai apoi în acele brasseries a femmes, rezervate doar gentilomilor cu bunăstare economică, şi se vedea asta după ştiinţa diabolică pe care o foloseau ca să-şi seducă victimele. Mai târziu, un informator al meu mi-a explicat cum altădată pe bulevarde se vedeau doar grisettes, care erau tinere femei cam toante, nu caste, dar dezinteresate, care nu-i cereau amantului rochii sau bijuterii, asta şi pentru că era mai sărac decât ele. Apoi dispăruseră, ca şi moneda numită carlin. După aceea a apărut lorette, sau biche, sau cocotte, care era mai inteligentă sau mai cultă decât o grisette, dar moartă după caşmir şi după volane. În timpul când sosisem la Paris, lorette fusese înlocuită de curtezană: iubiţi foarte bogaţi, diamante şi trăsuri. Rar se mai plimbau pe bulevarde. Aceste dames