aux camelias aleseseră ca principiu moral faptul că nu-i nevoie să aibă nici inimă, nici sensibilitate, nici recunoştinţă şi că trebuiau să ştie să profite de neputincioşi care plătesc doar ca să le arate lumii în lojă, la Operă. Ce sex dezgustător.

În acest timp intrasem în contact cu Clement Fabre de Lagrange. Torinezii mă îndreptaseră către un anumit birou dintr-o clădire mică, în aparenţă deteriorată, pe o stradă pe care prudenţa câştigată în meseria mea mă reţine s-o citez până şi pe o foaie pe care nimeni n-o va citi vreodată. Cred că Lagrange se ocupa de Departamentul Politic al Direcţiei Generale a Siguranţei Publice, dar n-am înţeles niciodată dacă în piramida aceea el era la vârf sau la bază. Părea să nu dea raportul nimănui altcuiva şi, de m-ar fi torturat cineva, n-aş fi putut să spun nimic despre toată maşinăria aceea de informaţie politică. De fapt, nu ştiam nici măcar dacă Lagrange avea un birou în clădirea aceea: la adresa respectivă scrisesem ca să-l anunţ că aveam pentru el o scrisoare de recomandare a cavalerului Bianco şi două zile mai târziu primisem un bilet care mă chema în faţa catedralei Notre Dame. Aveam să-l recunosc după o garoafă roşie prinsă la butonieră. Iar de-atunci Lagrange s-a întâlnit întotdeauna cu mine în locuri unde nici cu gândul nu gândeai: un cabaret, o biserică, o grădină, niciodată de două ori în acelaşi loc.

 

 

Lagrange avea nevoie în zilele acelea de un anume document, i-l produsesem în mod perfect, mă apreciase imediat favorabil, iar în ziua aceea începusem să lucrez pentru el ca indicateur, cum se spune în chip informal prin părţile astea, şi primeam în fiecare lună trei sute de franci plus o sută treizeci pentru cheltuieli (cu ceva cadouri în cazuri excepţionale şi producere separată de documente). Stăpânirea cheltuie mult pentru informatorii ei, cu siguranţă mai mult decât regatul Sardiniei, şi am auzit spunându-se că, la un buget al poliţiei de şapte milioane de franci pe an, două milioane sunt destinate informaţiilor politice. Dar un alt zvon afirmă că bugetul e de paisprezece milioane, cu care însă trebuie plătite ovaţiile organizate la trecerea împăratului, brigăzile corsicane pentru supravegherea mazzinienilor, provocatorii şi spionii propriu-zişi.

Cu Lagrange câştigam cel puţin cinci mii de franci pe an, dar cu ajutorul lui fusesem introdus şi pe lângă o clientelă privată, aşa încât am putut foarte curând să pun pe roate biroul meu actual (sau, altfel spus, acel brocantage de acoperire). Calculând că un fals testament îl puteam factura şi la o mie de franci şi că ostiile sfinţite le vindeam cu o sută, fiindcă nu era uşor să dispun de ele în cantităţi mari, cu patru testamente şi zece ostii pe lună activitatea biroului îmi procura alte cinci mii de franci, iar cu zece mii de franci pe an eram ceea ce la Paris se numeşte un burghez înstărit. Fireşte că nu erau niciodată încasări sigure, iar visul meu era să realizez nu zece mii de franci venit, ci rentă, iar cu trei la sută din titlurile de stat (cele mai sigure) ar fi trebuit să acumulez un capital de trei sute de mii de franci. Sumă la îndemâna unei curtezane, în epoca aceea, dar nu a unui notar, altminteri încă în mare măsură necunoscut.

În aşteptarea unui dar al sorţii, în momentul acela, din spectator puteam să mă transform în actor al plăcerilor pariziene. N-am simţit niciodată interes pentru teatru, pentru tragediile acelea îngrozitoare unde se declamă în alexandrini, iar sălile muzeelor mă întristează. Însă era ceva mai bun pe care Parisul mi-l putea oferi: restaurantele.

Pe primul pe care am visat să mi-l permit — chiar dacă era foarte scump — îl auzisem ridicat în slavă şi la Torino. Era Grand Vefour, sub porticurile Palatului Regal, se pare că l-a frecventat şi Victor Hugo, care venea aici pentru pieptul de berbec cu fasole albă. Celălalt care mă sedusese imediat era Cafe Anglais, la colţ între rue Grammont şi Boulevard des Italiens. Restaurant care odinioară era pentru birjari şi valeţi, iar acum ospăta la mesele sale tout Paris. Acolo am descoperit pommes Anna, ecrevisses bordelaises, mousses de volaille, mauviettes en cerises, petites timbales a la Pompadour, cimier de chevreuil, fonds d'artichauts a la jardiniere, frappe-urile cu vin de Champagne. Doar rechem în minte denumirile astea şi simt că viaţa merită să fie trăită.

 

Pe lângă restaurante, mă fermecau şi pasajele. Adoram Passage Jouffroy, poate pentru că adăpostea trei dintre restaurantele cele mai bune din Paris: Dîner de Paris, Dîner du Rocher şi Dîner Jouffroy. Până şi astăzi, mai ales sâmbăta, pare că tot Parisul îşi dă întâlnire în galeria aceea de cristal, unde se ciocnesc continuu gentilomi plictisiţi şi doamne poate prea parfumate pentru gusturile mele.

Însă poate că mă intriga mai mult Passage des Panoramas. Acolo se vede o faună ceva mai populară, orăşeni şi provinciali care sorb din ochi obiecte de anticariat neputând niciodată să şi le permită, dar se mai perindă şi muncitoarele tinere, abia ieşite de la fabrică. Dacă chiar vrei să tragi cu ochiul după fuste, mai degrabă fetiţele mai bine îmbrăcate din Pasajul Jouffroy, cui îi place, dar, ca să vadă muncitoarele, trec încoace şi-ncolo prin galeria aceea aşa-numiţii suiveurs, domni de vârstă mijlocie ce-şi maschează direcţia privirilor cu ochelari de un verde fumuriu. E îndoielnic că toate muncitoarele acelea sunt chiar într-adevăr muncitoare: faptul că poartă o rochie simplă, o boneţică de tuli, un şorţuleţ, nu înseamnă nimic. Ar trebui să le observi vârfurile degetelor, iar dacă n-ar avea împunsături, zgârieturi sau mici arsuri, ar însemna că fetele duc o viaţă mai înlesnită, şi asta tocmai datorită acelor suiveurs pe care-i încântă.

În pasajul acela eu nu trag cu ochiul după muncitoare, ci după suiveurs (pe de altă parte, cine a spus că filosoful e cel care la cafe chantant nu se uită pe scenă, ci în stal?). Ei ar putea deveni într-o bună zi clienţii mei sau uneltele mele. Pe unii îi urmăresc chiar şi când se întorc spre casă, poate ca să îmbrăţişeze vreo nevastă care