şi rămase îndelung să asculte semnalele joase din receptor. Printre aceste semnale, de undeva de departe, răsună un glas apăsat şi sumbru, care cînta: „Refugiul meu sînt stîncile golaşe...” şi Varionuha îşi zise că în reţeaua telefonică irupsese cumva un glas de la radiodifuziune.

— Acasă la el nu răspunde nimeni, zise Varionuha, pu-nînd receptorul în furcă, sau să mai încerc...

Nu termină fraza. În uşă se ivi aceeaşi telegrafistă şi amîn-doi, atît Rimski cît şi Varionuha, se ridicară în întîmpinarea ei. Femeia scoase din geantă o fiţuică, de data aceasta nu albă, ci închisă la culoare.

— Devine interesant, strecură printre dinţi Varionuha, pe-trecînd-o pe telegrafistă care se îndepărtase grăbită.

Rimski puse cel dintîi stăpînire pe misivă.

Pe fondul întunecat al hîrtiei fotografice se reliefau limpede rîndurile scrise de mînă:

„Dovadă scrisul meu semnătura mea confirmaţi telegrafic fulger Stop Puneţi Woland observaţie secretă Stop Lihodeev.”

În decurs de douăzeci de ani de activitate în sectorul teatral, Varionuha văzuse de toate, dar aici simţi că mintea i se înceţoşează şi nu izbuti să articuleze nimic, în afară de expresia banală şi stupidă pe deasupra:

— Nu se poate!

Rimski reacţiona altfel. Se ridică, deschise uşa şi răcni, adresîndu-se curierei care şedea pe un taburet:

— Nu dai drumul la nimeni decît la poştaşi! După care încuie uşa cu cheia.

Scoase apoi din sertarul mesei un maldăr de hîrtii şi începu să confrunte literele groase, înclinate spre stînga, ale fotogramei cu cele din rezoluţiile lui Steopa şi iscăliturile sale cu înflorituri în spirală. Varionuha stătea aproape culcat peste masă, şi Rimski îi simţi răsuflarea dogoritoare lîngă obrazul său.

— Este scrisul lui, declară, în cele din urmă, convins, directorul financiar, iar Varionuha repetă, ca un ecou:

— Al lui.

Uitîndu-se cu atenţie la Rimski, administratorul fu izbit de cît se schimbase la faţă. Directorul financiar, slab şi aşa, se uscase parcă şi mai mult şi chiar îmbătrînise, iar ochii săi, încadraţi în rama de baga, îşi pierduseră obişnuita expresie răutăcioasă, reflectînd acum nu numai neliniştea, d şi tristeţea.

Varionuha procedă întocmai cum procedează omul în clipele de profundă uimire. Dădu o goană prin cabinet, de vreo două ori îşi avîntă braţele spre tavan, ca răstignit, bău un pahar de apă — cam gălbuie — din carafă, exclamînd întruna:

— Nu pricep! Nu pricep! Nu pri-cep!

Rimski se uita pe fereastră şi se gîndea la ceva cu încordare. Situaţia directorului financiar era foarte complicată. Se cerea ca, pe loc, fără să se urnească din acest cabinet, să găsească explicaţii obişnuite, fireşti pentru nişte fenomene neobişnuite.

Cu ochii mijiţi, directorul şi-l închipui pe Steopa în cămaşă de noapte, desculţ, suindu-se astăzi, pe la ora unsprezece şi jumătate, într-un avion ultrarapid, şi apoi, tot pe el, şi tot pe la unsprezece şi jumătate, stînd în ciorapi pe aeroportul din Ialta... A dracului poveste!

Poate că astăzi, altcineva, şi nu Steopa, vorbise cu el la telefon din apartamentul acestuia? Ba era Steopa! Să nu recunoască el glasul lui Steopa? Şi chiar dacă astăzi n-ar fi fost Steopa la telefon, ieri pe înserat, venise din cabinetul său, chiar în acest birou, cu contractul acela idiot, enervîndu-l pe Rimski prin superficialitatea lui. Cum a putut să plece cu trenul sau cu avionul, fără să sufle o vorbă la teatru? Chiar de-ar fi plecat în ajun — n-ar fi fost la Ialta astăzi la amiază. Sau poate totuşi ar fi ajuns?

— Cîţi kilometri sînt pînă la Ialta? întrebă Rimski. Varionuha se opri din alergat şi zbieră:

— M-am gîndit! M-am gîndit şi eu! Pînă la Sevastopol, sînt vreo mie cinci sute de kilometri pe calea ferată, mai pune şi vreo optzeci de kilometri pînă la Ialta! Pe calea aerului, desigur, e mai scurt drumul.

— Hm... Da... Nici nu poate fi vorba de tren... Atunci ce poate fi? Un avion de vînătoare? Dar cine îl lasă pe Steopa desculţ într-un avion de vînătoare, şi de unde avionul?... Şi pentru ce? S-o fi descălţat, poate, după ce a ajuns la Ialta!

Dar şi asta: pentru ce? Şi apoi, nici încălţat nu l-ar lăsa nimeni să se suie într-un avion de vînătoare! De altfel, ce are a face aici avionul de vînătoare?! Doar e scris negru pe alb că s-a prezentat la miliţia judiciară la ora unsprezece şi jumătate, şi vorbise la telefon din Moscova... o clipă, Rimski revăzu cu ochii minţii cadranul ceasului său.

Căuta să-şi amintească unde erau acele... Nemaipomenit! Telefonase la unsprezece şi douăzeci.

Cum vine asta? Dacă am presupune că, imediat după convorbirea lor, Steopa s-a repezit la aeroport, a ajuns acolo în cinci minute, să zicem (ceea ce, în treacăt fie spus, de asemenea este imposibil), reiese că avionul, decolînd în aceeaşi secundă, a parcurs în cinci minute peste o mie de kilometri. Înseamnă că avionul zboară cu o viteză de douăsprezece mii de kilometri pe oră... Exclus! Aşadar, Steopa nu-i la Ialta!

Ce rămîne? Hipnoza? Nu există nici un fel de hipnoză pe lume, care să arunce omul la vreo mie de kilometri de locul unde se află. Va să zică, i se năzare lui că e la Ialta? Lui, poate, i se năzare, dar atunci şi miliţiei judiciare din Ialta i se năzare? Nu, să-mi fie cu iertare, aşa ceva e imposibil! Bine, dar ei telegrafiază de acolo, din Ialta.

Chipul directorului financiar era de-a dreptul înspăimîn-tător. De afară, cineva trăgea de clanţă, o răsucea şi se auzea glasul curierei strigînd disperată:

— Nu e voie! Nu dau drumul! Nici moartă! E şedinţă! Rimski făcu o sforţare să se stăpînească, luă receptorul şi ceru:

— O convorbire urgentă cu Ialta, vă rog. „Inteligent!” gîndi administratorul. Convorbirea cu Ialta nu avu însă loc. Rimski puse receptorul în furcă:

— Ca un făcut, e întreruptă linia!

Se vede că defectarea liniei îl mîhnise profund, punîndu-l chiar pe gînduri. După un timp, puse din nou mîna pe telefon, notînd cu cealaltă ceea ce spunea în receptor:

— Primiţi o telegramă suprafulger. Varietăţi. Da, Ialta. Miliţia judiciară. Da? „Astăzi ora unsprezece jumătate Lihodeev vorbit mine Moscova Stop După asta nu s-a prezentat serviciu nu putem da de el la telefon Stop Confirm scrisul Stop Iau măsuri punere observaţie artistul indicat Stop Director financiar Rimski.”

„Foarte inteligent!” gîndi Varionuha, dar