Între timp, Rimski, după ce împături cu grijă şi strînse laolaltă toate telegramele primite, precum şi copia telegramei lui, puse teancul într-un plic, îl lipi, scrise pe plic cîteva cuvinte, şi-l înmînă administratorului.

— Ivan Savelievid, neîntîrziat. Du-l tu personal. Să cerceteze cei de acolo.

„Da, ăsta, într-adevăr, e un pas inteligent!” gîndi Varionuha, vîrînd plicul în servietă. Apoi, pentru orice eventualitate, mai formă o dată numărul lui Steopa de acasă, ascultă şi, deodată, începu să facă cu ochiul şi să se scălîmbăie încîn-tat. Privindu-l, Rimski îşi lungi gîtul.

— Aş putea vorbi cu artistul Woland? întrebă mieros Varionuha.

— Domnia-sa e ocupat, răspunse un, glas spart, dar cine întreabă?

— Varionuha, administratorul Teatrului de varietăţi.

— Ivan Savelievid? strigă omul încîntat. Mă bucur grozav să vă aud glasul! Cum vă simţiţi? Ce mai faceţi?

— Merci, îi mulţumi uluit administratorul, dar cu cine vorbesc, vă rog?

— Asistentul, sînt asistentul şi translatorul domniei-sale; Koroviev e numele meu! turuia omul. Sînt la dispoziţia dumneavoastră, scumpul meu Ivan Savelievici! Dispuneţi de mine cum veţi găsi de cuviinţă. Aşadar, cu ce vă pot fi util?

— Scuzaţi, vă rog... aş vrea să ştiu, Stepan Bogdanovici Lihodeev este acasă?

— Nu e! Regret! Nu-i acasă! urlă receptorul. A plecat!

— Unde a plecat?

— Prin împrejurimile oraşului, să se plimbe cu maşina.

— Ce... cum?Săseplim... be... cuma... şina?... Şi cînd se întoarce?

— A zis: iau puţin aer şi mă întorc...

— Aşa... făcu Varionuha, descumpănit, merci. Fiţi bun, transmiteţi-i domnului Woland că reprezentaţia domniei-sale are loc în astă-seară, în partea a treia a programului.

— Da, vă rog. Cum să nu. Îi transmit neapărat. Urgent. Negreşit. Sigur că da, se auzi sacadat în receptor.

— Toate cele bune, zise mirat în continuare Varionuha.

— Vă rog să primiţi, auzi el în receptor, cele mai bune, cele mai calde salutări şi urări! Succes! Reuşită! Fericire deplină! Numai bine!

— Sigur că da! Nu ţi-am spus eu! vocifera administratorul. Ce Ialta! S-a dus în împrejurimile oraşului!

— Ei, dacă-i aşa, zise, pălind de mînie, directorul financiar, e într-adevăr o porcărie fără seamăn!

Deodată administratorul sări în sus şi ţipă atît de tare, în-cît îl făcu pe Rimski să tresară:

— Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte! La Puşkino s-a deschis o zahana „Ialta”. Totul e limpede! S-a dus acolo, s-a pilit şi acum telegrafiază de la „Ialta”.

— Ei, asta întrece orice măsură, replică Rimski. Obrazul îi zvîcni, iar în ochi îi ardea o ură autentică, grea. Ei, o să-l coste scump plimbarea asta!... Se poticni deodată şi adăugă cam şovăielnic: Bine, dar cum de miliţia judiciară a...

— Aiurea! îs trucuri de-ale lui, îl întrerupse administratorul expansiv şi-l întrebă: plicul să-l duc?

— Neapărat, răspunse Rimski.

Din nou se deschise uşa şi iată aceeaşi factoriţă... „Ea e!” gîndi abătut Rimski. Şi amîndoi se ridicară s-o întîmpine.

De data aceasta, telegrama suna aşa:

„Mulţumesc confirmare, urgent cinci sute Miliţia judiciară pentru subsemnatul Stop Mîine plec avion Moscova Stop Lihodeev.”

— A înnebunit, zise cu voce stinsă Varionuha.

În timpul acesta, Rimski făcu să zăngăne cheia, scoase din sertarul safeului nişte bani, numără cinci sute de ruble, sună, înmînă banii curierului şi-l trimise la telegraf.

— Iartă-mă, Grigori Danilovici, zise Varionuha — nu-i venea să creadă ceea ce vedea —, dar am impresia că degeaba trimiţi banii ăştia.

— Or să se întoarcă înapoi, replică încet celălalt, iar el o să dea socoteală pentru picnicul ăsta. Şi adăugă, arătîndu-i lui Varionuha servieta: Du-te, Ivan Savelievici, nu tărăgăna...

Si Varionuha ieşi iute din cabinet.

Coborî la parter, zări o coadă nesfîrşită la casă, află de la casieriţă că se aşteaptă ca peste un ceas toate biletele să fie vîndute, întrucît, de cînd se pusese afişul anunţînd programul suplimentar, publicul năvălise în neştire; îi dădu dispoziţie să mai pitească din bilete, să pună deoparte 30 de bucăţi, locurile cele mai bune în loji şi stal, o zbughi din casa de bilete, reuşi din mers să scape de amatorii sîcîitori de bilete de favoare şi se strecură în biroul lui mititel să-şi ia şapca. Tocmai în clipa aceea ţîrîi telefonul.

— Da! strigă Varionuha.

— Ivan Savelievici? se informă în receptor o voce fonfăită şi respingătoare.

— Nu-i la teatru! strigă Varionuha, dar individul din receptor nu se dădu bătut.

— Nu face pe nebunul, Ivan Savelievici, mai bine ascultă. Nu duce telegramele nicăieri şi nu le arăta nimănui.

— Cine-i la telefon? vocifera Varionuha. Încetează, cetă-ţene, cu glumele astea! Vei fi îndată descoperit. De la ce număr vorbeşti?

— Varionuha, urmă acelaşi glas respingător. Îţi vorbesc ruseşte, nu înţelegi? Nu duce nicăieri telegramele!

— A, nu vrei să te astîmperi? urmă administratorul tur-bînd de furie. Ia vezi! Ai să plăteşti pentru asta!

Mai strigă ceva în receptor ameninţîndu-l pe individ, dar amuţi simţind că nu mai e nimeni pe fir.

Biroul strîmt începu să se cufunde cam prea devreme în întuneric. Varionuha ieşi în goana mare, trînti uşa şi, printr-o ieşire laterală, se îndreptă spre Grădina de vară.

Administratorul era tulburat şi plin de energie. În urma telefonului neobrăzat, nu se îndoia de faptul că o bandă de huligani pusese la cale toate glumele astea de prost-gust şi că ele au o legătură cu dispariţia lui Lihodeev. Dorinţa de a-i demasca pe mişei îl sufoca, şi, oricît ar părea de ciudat, presimţea ceva plăcut, savurînd dinainte o voluptate neştiută. Aşa se întîmplă cînd omul aspiră să devină centrul atenţiei, să facă într-un anumit loc nişte comunicări senzaţionale.

În grădină, vîntul suflă drept în faţa administratorului, îi aruncă nisip în ochi, barîndu-i parcă drumul, prevenindu-l. La etaj se trînti o fereastră cu atîta putere, încît geamurile erau să zboare ţăndări. Vîrfurile arţarilor şi ale teilor foşniră cuprinse parcă de alarmă. Afară se întunecase şi se răcorise. Administratorul se frecă la ochi şi văzu tîrîndu-se deasupra Moscovei, jos de tot, un nor de ploaie mătăhălos, galben pe o parte. Undeva în zare, cerul mîrîi surd şi gros.

Oricît de mult se grăbea Varionuha, o dorinţă de nestăvilit îl atrase pentru o clipă în W.C.-ul de vară, să controleze din mers dacă electricianul montase plasa la bec.

Trecînd pe lîngă standul de tir, Varionuha nimeri într-un desiş de liliac,