unde se lăfăia construcţia albastră a W.C.-ului. Electricianul se dovedise a fi om de cuvînt; becul din W.C.-ul pentru bărbaţi era prins într-o plasă metalică, însă pe administrator îl întrista faptul că pînă şi în întunericul acela prevestitor de furtună se putea vedea că pereţii fuseseră mîzgă-liţi cu creion şi cărbune.

— Ei, ce înseamnă a... Începu administratorul, cînd, deodată, auzi în spatele lui un glas, ca de motan, torcînd:

— Dumneavoastră sînteţi, Ivan Savelievici? Varionuha tresări, întoarse capul şi văzu în faţa sa un grăsan scund, după cum i se păru, cu o mutră de motan.

— Da, eu sînt, răspunse ostil Varionuha.

— îmi pare foarte, foarte bine, zise grăsanul motaniform, cu glas piţigăiat şi, brusc, făcîndu-şi vînt, îl pocni pe Varionuha peste ureche cu atîta putere, încît şapca zbură de pe capul administratorului şi dispăru fără urmă în orificiul W.C.-ului.

Lovitura dată de grăsan făcu să se reverse pentru o clipă în încăperea W.C.-ului o lumină tremurătoare, iar cerul răspunse cu un bubuit puternic. Apoi lumina aceea mai scînteie o dată şi în faţa administratorului apăru un al doilea individ mărunţel, dar cu umeri de atlet, cu părul roşu ca para focului, cu albeaţă la un ochi şi un singur colţ în gură... Acesta, fiind, se vede, stîngaci, îl pocni pe administrator peste cealaltă ureche. Din nou bubui cerul drept răspuns, şi peste acoperişul de lemn al W.C.-ului începu să răpăie ploaia.

— Ce doriţi, tov... şopti administratorul, înnebunit, dar, dîndu-şi în cele din urmă seama că cuvîntul „tovarăşi” nu li se potriveşte defel bandiţilor care atacă un om într-un W.C. public, horeai: cetă... se gîndi că nici acest cuvînt nu-i de ei, şi primi o a treia lovitură, nu ştiu nici el de la care din doi, dar atît de cumplită, încît sîngele îi ţîşni din nas peste cămaşă.

— Ce ai în servietă, parazitule? strigă strident cel care semăna cu un motan. Telegramele? N-ai fost avertizat la telefon să nu le duci nicăieri? te întreb.

— Am fost averti... zat... zat... se bîlbîi administratorul.

— Şi tu te-ai grăbit să le duci? Dă-ncoace servieta, netrebnicule! îl luă în primire al doilea — glasul fonfăit de la telefon —, smulgînd din mîinile tremurătoare ale lui Varionuha servieta cu telegramele.

Cei doi îl apucară pe Varionuha de braţe şi-l tîrîră afară din grădină, pornind cu el în galop pe Sadovaia. Furtuna se dezlănţuise năprasnică, şuvoaiele de apă se prăvăleau urlînd şi vuind în gurile de canal, pretutindeni se umflau ridicîndu-se adevărate talazuri; de pe acoperişuri ploaia se revărsa peste burlane şi streşini, din curţi alergau torente înspumate. Nici un suflet viu nu rămăsese pe Sadovaia şi n-avea cine să-i sară în ajutor lui Ivan Savelievici, să-l scape. Sărind peste şuvoaiele tulburi, luminaţi în răstimpuri de fulgere, bandiţii îl tîrîră într-o secundă pe administratorul, aproape sfîrşit, pînă la casa cu nr. 302 bis, se năpustiră cu el pe poarta boltită, unde stăteau lipite de zid două femei desculţe, care-şi ţineau ciorapii şi pantofii în mîini. Apoi, ticăloşii se repeziră pe scara a 6-a şi Varionuha, gata să-şi iasă definitiv din minţi, fu urcat pînă la etajul patru şi aruncat pe podea, în vestiarul cam întunecat, pe care-l cunoştea perfect, din apartamentul lui Stepan Lihodeev.

Apoi cei doi tîlhari pieriră, iar în locul lor răsări o jună roşcată, goală-puşcă, cu ochii scînteind fosforescent.

Varionuha înţelese că ăsta era lucrul cel mai cumplit din toate cîte i se întîmplaseră pînă atunci şi, gemînd, se retrase la perete. Juna se apropie, se lipi de administrator, şi-şi aşeză palmele pe umerii săi. Părul lui Varionuha se ridică măciucă; chiar şi prin pînza rece şi udă a cămăşii simţi cum palmele acestea sînt şi mai reci, că sînt reci ca gheaţa.

— Lasă-mă să te sărut, zise roşcata duios şi, lîngă ochii lui, Varionuha văzu ochii ei scînteietori; leşină pe loc fără să mai simtă gustul sărutării.

 

 

11 Dedublarea lui Ivan

 

Pe malul celălalt al rîului, pădurea, luminată cu un ceas mai devreme de razele soarelui de mai, se înnegura, se şterse şi se destramă.

În spatele ferestrei apa se prăvălea ca un val neîntrerupt. In înalturi, scăpărau întruna fulgerele, asemenea unor filamente incandescente, cerul se despica; în camera bolnavului se prelingea o lumină tremurată, înfricoşătoare.

Ivan plîngea încetişor, stînd în pat şi privind rîul tulbure ce clocotea cu bulbuci. La fiecare bubuit de tunet, poetul scotea un ţipăt jalnic şi-şi acoperea faţa cu mîinile. Pe podea zăceau foile scrise de mîna lui. Le împrăştiase vîntul ce năvălise în odaie înainte de a se dezlănţui furtuna.

Încercările poetului de a compune o declaraţie cu privire la fiorosul consultant se dovediră cu totul infructuoase. Îndată ce Praskovia Feodorovna, sora cea grasă, i-a înmînat un vîrf de creion şi hîrtie, poetul şi-a frecat mîinile cu aerul omului preocupat şi şi-a făcut loc la măsuţă. Începutul misivei se dovedi destul de vioi:

„Către Miliţie. Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, membru al Massolit-ului. Declaraţie. Aseară am mers împreună cu răposatul M.A. Berlioz la Patriarşie prudî.

Aici poetul se încurcă, mai cu seamă din cauza cuvîntului „răposatul”. Din capul locului ieşea o aiureală: cum se poate una ca asta? — „am mers împreună cu răposatul”! Morţii nu circulă! Mai ştii, te pomeneşti că o să mă ia drept nebun!

Gîndind astfel, Ivan Nikolaevici se apucă să îndrepte cele scrise: „Cu M.A. Berlioz, ulterior răposat...” Nici textul acesta nu-l satisfăcu. A trebuit să redacteze o a treia variantă, care se dovedi însă mai slabă decît primele două: „cu Berlioz, care a nimerit sub tramvai...”; aici se mai băgă pe fir şi compozitorul acela neştiut de nimeni, tizul lui Berlioz, şi a trebuit să adauge: „nu compozitorul...”

După ce se chinui cu cei doi Berliozi, Ivan şterse tot ce aşternuse pe hîrtie şi hotărî să înceapă din capul locului cu ceva foarte tare, pentru a atrage numaidecît atenţia cititorului, şi scrise cum a văzut motanul urcîndu-se în tramvai, apoi însă se întoarse la episodul cu capul retezat. Capul şi prezicerea consultantului îl aduseră cu gîndul la Pilat din Pont şi, ca textul să sune mai convingător, Ivan hotărî să expună povestirea despre procurator, integral, descriind totul din clipa în care acesta, înfăşurat într-o mantie