Ivan lucra sîrguincios, ştergînd uneori cele scrise, intro-ducînd cuvinte noi; încercă chiar să-l deseneze pe Pilat din Pont, iar după aceea pe motan stînd pe labele dinapoi. Dar nici desenele nu i-au fost de nici un ajutor, şi, cu cît avansa, cu atît mai încîlcit şi mai de neînţeles suna declaraţia poetului. Atunci cînd se stîrni vîntul, şi cînd, mînat de departe, se ivi norul acela înspăimîntător cu marginile învolburate, care învălui pădurea, Ivan se simţi sleit de puteri, neputincios să vină de hac declaraţiei, şi, lăsînd să zacă pe podea, fără să le strîngă, filele împrăştiate în toate părţile, izbucni încetişor într-un plîns amarnic. Praskovia Feodorovna, felceriţa blajină, intră la poet în timpul furtunii; femeia se arătă îngrijorată văzîndu-l că plînge, trase storurile, ca fulgerele să nu-l sperie pe bolnav, ridică filele împrăştiate şi, cu ele în mînă, fugi să aducă un medic.

Acesta veni, îi făcu lui Ivan o injecţie în braţ, asigurîndu-l că nu va mai plînge, că totul are să treacă, are să se schimbe şi are să uite.

Medicul avu dreptate. Nu trecu mult şi pădurea de peste rîu îşi recapătă faţa ei de totdeauna. Se profila limpede, copac lîngă copac, sub cerul din nou senin, iar rîul se domolise. Starea de nelinişte şi melancolie începu să-l părăsească pe Ivan, îndată după injecţie, şi acum poetul stătea întins, liniştit, privind curcubeul arcuit pe bolta albastră.

Rămase aşa pînă seara, şi nici nu văzu cum pierise curcubeul, cum se mohorîse şi se decolorase cerul, cum se întunecase pădurea.

După ce bău o cană cu lapte cald, se întinse iar şi se miră singur cît de mult i se schimbase firul gîndurilor. Se estompase amintirea motanului afurisit, nu-l mai înspăimînta capul retezat, şi, mutîndu-şi gîndul de la el, Ivan începu să raţioneze că, de fapt, în clinică nu-i deloc rău, că Stravinski este o minte şi o celebritate, şi că e extrem de plăcut să ai de-a face cu el. Pe deasupra, aerul serii e răcoros şi dulce după furtună.

Casa durerii aţipea. Pe coridoarele învăluite în tăcere se stinseseră becurile lăptoase şi, în locul lor, conform programului statornicit, se aprinseră nişte veioze discrete, albastre, şi tot mai rar răsunau după uşă paşii mărunţi, precauţi, ai felceriţelor, pe mocheta de cauciuc a coridoarelor.

Acum Ivan stătea întins într-o stare de plăcută moleşeală, aruncînd priviri cînd spre becul ce-şi revărsa de sub tavan lumina estompată de un abajur, cînd spre luna ce se ivea de după pădurea întunecată, şi conversa cu el însuşi.

— De ce, la drept vorbind, m-a tulburat în aşa hal faptul că Berlioz a nimerit sub tramvai? raţiona poetul. La urma urmei, ducă-se pe pustii! Nu mi-a fost nici frate, nici prieten, dacă e să fim drepţi. Dacă e să scormonim bine lucrurile, reiese că, de fapt, nici nu-l cunoşteam ca lumea pe răposat! Păi da, ce ştiam eu despre el? Nimic, decît că era chel şi teribil de elocvent. Mai departe, cetăţeni, îşi urmă discursul Ivan, adresîndu-se nu se ştie cui, iată ce trebuie să analizăm: ce m-a apucat, spuneţi-mi şi mie, de m-am înverşunat aşa împotriva acelui consultant enigmatic, magician şi profesor cu unul dintre ochi negru şi gol? La ce bun toată acea urmărire stupidă? De ce l-am fugărit, numai cu izmenele pe mine, cu luminarea în mînă, iar apoi de ce toată aiureala aceea din restaurant?

— Ia, te rog! Ia! zise deodată undeva, înlăuntrul său, sau la urechea lui, Ivan cel de altădată. Că Berlioz o să moară cu capul retezat, el a ştiut-o dinainte! Şi-atunci, cum să nu mă tulbur?

— Ce să vorbim, tovarăşi! obiectă Ivan cel nou, la spusele celuilalt. Pînă şi un copil înţelege că aici nu e lucru curat. Este sută la sută un personaj misterios, ieşit din comun! Păi ăsta e lucrul cel mai interesant. Omul l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, mai vreţi ceva, că trebuie altceva mai palpitant? Şi, în loc de gălăgia atît de prostească, pe care am stîrnit-o la Patriarşie prudî, n-ar fi fost mai inteligent să-l întreb politicos ce s-a întîmplat mai departe cu Pilat şi cu arestatul acela, Ha-Nozri?

Şi eu m-am apucat de dracu ştie ce! Ce să spun, întîm-plare din cale-afară de importantă — l-a călcat tramvaiul pe redactorul-şef al unei reviste! N-o să mai apară revista din cauza asta, sau ce, mă rog? Ce să-i faci? Omul e muritor, şi, după cum s-a spus pe bună dreptate, subit muritor. Ei, să-i fie ţărîna uşoară! Ei, şi-o să vină un alt redactor-şef, şi poate chiar mai elocvent decît predecesorul lui!

După ce moţăi un timp, noul Ivan îl întrebă veninos pe cel vechi:

— în cazul acesta cine sînt eu, la urma urmei?

— Un nătărău! răspunse distinct, de undeva, o voce de bas, care nu era a nici unuia din Ivani şi care semăna grozav cu vocea groasă a consultantului.

Ivan nu se simţi ofensat pentru epitet; dimpotrivă, plăcut surprins la auzul acestui calificativ, zîmbi şi aţipi liniştit. Somnul se furişa spre poet, i se şi năzărise un palmier ce se înălţa proptit într-un picior gigantic, trecuse prin faţa lui motanul, dar nu era deloc furios, ci vesel; într-un cuvînt, somnul era gata-gata să-l fure de-a binelea pe Ivan, cînd, deodată, grilajul uşii se dădu la o parte fără zgomot şi în balcon răsări o siluetă tainică; ferindu-se de lumina lunii, îl ameninţă pe poet cu degetul.

Fără pic de teamă, Ivan se săltă în pat şi zări pe balcon un bărbat. Acesta, ducîndu-şi degetul la buze, şopti:

— S-s-s-t!...

12 Magia neagră şi dezvăluirile ei

Pe scena Teatrului de varietăţi îşi făcu intrarea, călare pe o bicicletă obişnuită, un omuleţ cu nasul zmeuriu în formă de pară, cu o gambetă galbenă, găurită, pe cap, cu pantaloni cadrilaţi şi ghete de lac. În sunetele unui foxtrot, descrise un cerc, apoi scoase un strigăt victorios, după care bicicleta cabra. Continuîndu-şi cursa numai pe roata dinapoi, se aşeză cu picioarele în sus, reuşi să demonteze din mers roata din faţă şi să-i facă vînt în culise, după care-şi urmă drumul pe o roată, pedalînd