Pe un catarg metalic înalt, cu o şa în vîrf şi sprijinit pe o singură roată, apăru o blondă grăsulie, în tricou şi fustiţă presărată cu stele argintii, care porni de asemenea să descrie un cerc. Ori de cîte ori se întîlnea cu ea, omuleţul scotea nişte strigăte de salut şi-şi sălta reverenţios gambeta cu piciorul.

În cele din urmă, sosi în goană, pe o bicicletă micuţă de care era fixat un uriaş claxon de automobil, un pici de vreo opt ani, cu feţişoara bătrînicioasă, şi începu să se vîre printre cei mari.

După ce descrise cîteva bucle, toată trupa, acompaniată de bătaia alarmantă a tobei, se apropie de rampă, şi spectatorii din primele rînduri scoaseră ţipete de spaimă, dîndu-se înapoi — aveau impresia că trio-ul cu aparatura lui se va prăbuşi peste orchestră.

Dar bicicletele se opriră chiar în clipa cînd roţile ameninţau să alunece în gol. Strigînd cu glas tare „Hap”, cicliştii săriră de pe aparatele lor, înclinîndu-se în faţa publicului; blondina făcu bezele, iar piciul claxona intens un semnal caraghios.

Clădirea răsună de aplauze furtunoase, cortina albastră lunecă din ambele părţi şi-i acoperi pe ciclişti, luminile verzi cu inscripţia „Ieşire” se stinseră, şi în vălmăşagul trapezelor de sub cupolă se aprinseră, asemenea unui soare, nişte globuri albe. Începuse antractul premergător ultimei părţi din program.

Singurul om pe care nu-l interesau nici de frică minunile tehnicii ciclismului demonstrate de familia Giulli era Grigori Danilovici Rimski. Şedea singur-singurel în cabinetul său, muşcîndu-şi buzele subţiri; din cînd în cînd obrazul îi zvîc-nea nervos. La dispariţia miraculoasă a lui Lihodeev se adăuga dispariţia cu totul neprevăzută a lui Varionuha.

Rimski ştia prea bine unde plecase, dar plecase... şi nu mai venise! Directorul financiar dădea din umeri şi-şi şoptea:

— Dar pentru ce?

Şi, lucru curios: pentru un om atît de serios ca directorul financiar, cel mai simplu ar fi fost, desigur, să telefoneze acolo unde se dusese Varionuha şi să afle ce se întîmplase cu acesta; dar, pînă la ora zece seara, Rimski nu se putu hotărî s-o facă.

La zece, printr-un efort suprem de voinţă, îşi impuse să ridice receptorul şi atunci constată că telefonul lui e mort. Omul de serviciu îi raportă că nici celelalte telefoane din clădire nu funcţionează. Această întîmplare, neplăcută desigur, însă nu supranaturală, îl zgudui peste măsură pe directorul financiar, dar în acelaşi timp îi aducea şi o bucurie: căzuse de la sine necesitatea de a telefona.

În momentul cînd deasupra capului său se aprinse şi porni să clipească un bec roşu, semn că începuse antractul, intră omul de serviciu vestind sosirea artistului străin. Directorul financiar tresări şi, negru la faţă ca noaptea, se duse în culise să-l întîmpine pe artistul aflat în turneu, întrucît acum n-avea cine face acest lucru în afară de el.

Din coridorul unde începuseră să ţîrîie tot soiul de semnale şi sonerii, curioşii îşi băgau nasul sub diferite pretexte în cabina spaţioasă a artiştilor. Vedeai scamatori în halate şi turbane ţipătoare, un patinator în pulover alb croşetat, un povestitor palid din cauza stratului prea gros de pudră şi un machior.

Celebritatea nou-venită îi uimi pe toţi prin fracul său de croială superbă, de o lungime nemaivăzută, şi prin masca neagră care-i acoperea partea de sus a feţei. Dar amănuntul cel mai uimitor îl constituiau cei doi însoţitori ai săi: individul deşirat în haine cadrilate cu un pince-nez crăpat şi un motan negru, gras, care intră în cabina artiştilor pe labele dinapoi, şi se aşeză foarte dezinvolt pe canapea, făcînd ochii mici din cauza lampioanelor orbitoare, fără nici un abajur, special instalate pentru machiaj.

Rimski se strădui să schiţeze un zîmbet, ceea ce dădu feţei sale o expresie acră şi răutăcioasă şi urmă un schimb de saluturi între el şi magul taciturn, care şedea pe canapea, alături de motan. Nici o strîngere de mînă. În schimb, cadrilatul, obraznic din cale-afară, se recomandă singur directorului financiar, spunînd ca este „asistentul domniei-sale”. Această împrejurare îl surprinse pe director, şi anume îl surprinse neplăcut: în contract nu se pomenea absolut nimic de existenţa vreunui asistent.

Pe un ton forţat şi rece, Grigori Danilovici se interesă la cadrilatul căzut din senin pe capul lui unde e aparatura domnului artist.

— O, nestemat celest, nepreţuite domnule director, răspunse cu glas hodorogit asistentul magului, aparatura noastră este întotdeauna cu noi, iat-o! Ein, zwei, dreil şi, răsucin-du-şi degetele noduroase sub nasul lui Rimski, scoase deodată de după urechea motanului ceasul de aur cu lanţ al directorului financiar, ceas care pînă atunci sălăşluise în buzunarul vestei lui Rimski, sub haina butonată şi cu lănţucul trecut printr-o butonieră.

Fără să vrea, Rimski se apucă cu mîinile de burtă, asistenţa scoase un „ah”, iar machiorul, care băga mereu nasul pe uşă, icni aprobator.

— E cesuleţul dumneavoastră? Vă rog să-l luaţi în primire, zise cadrilatul, zîmbind familiar, şi pe palma lui murdară îi întinse lui Rimski obiectul care-i aparţinea.

— Cu unul ca ăsta să nu te urci în tramvai, şopti vesel povestitorul la urechea machiorului.

Iar motanul făcu o figură mai ceva decît aceea cu ceasul şterpelit. Se ridică deodată de pe canapea, se apropie pe labele dinapoi de măsuţa din faţa unei oglinzi, întinse o labă, scoase dopul din carafă, îşi turnă apă în pahar, bău, puse dopul la loc şi-şi şterse mustăţile cu o cîrpă folosită la machiaj.

Nu se mai auzi nici un „ah”, toţi rămaseră cu gura căscată şi numai machiorul şopti extaziat:

— Înaltă clasă!...

În timpul acesta, pentru a treia oară, ţîrîiră soneriile şi toţi, excitaţi la culme, presimţind şi savurînd dinainte programul interesant, părăsiră în grabă cabina artiştilor.

De îndată, în sala de spectacol se stinseră luminile din globuri, se aprinseră cele ale rampei, aruncînd reflexe roşietice pe partea de jos a cortinei, şi în despicătura ei luminată se ivi în faţa publicului un bărbat cu faţa rasă, rotofei, vesel ca un copil, îmbrăcat cu un frac boţit şi cu o cămaşă nu tocmai curată. Era comperul Georges Bengalski, bine cunoscut publicului moscovit.

— Aşadar, cetăţeni, începu Bengalski, cu un zîmbet de prunc pe buze, îndată va apărea în faţa dumneavoastră...

Aici, Bengalski îşi întrerupse discursul, urmînd cu alte intonaţii în glas: Văd că numărul spectatorilor a