mai crescut după ultimul antract. Astăzi avem la noi jumătate din Moscova! Zilele acestea, mă întîlnesc cu un prieten şi-i zic: „De ce nu vii pe la noi? Ieri a fost la teatru jumătate din Moscova.” Iar el îmi răspunde: „Eu stau în cealaltă jumătate!”

Bengalski făcu o pauză, aşteptîndu-se la o explozie de rîs, dar, cum nimeni nu rîse, continuă... Aşadar, îl veţi vedea pe celebrul artist de peste hotare, monsieur Woland, într-o şedinţă de magie neagră. Dumneavoastră şi cu mine ne dăm seama — aici Bengalski avu un zîmbet superior — că magia neagră nu există şi că ea nu este altceva decît o superstiţie. Pur şi simplu, maestrul Woland posedă tehnica scamatoriei la cel mai înalt nivel, ceea ce se va şi vedea din partea cea mai interesantă a programului domniei sale, adică aceea a dezvăluirii acestei tehnici, şi, deoarece noi toţi ca unul sîntem şi pentru tehnică şi pentru dezvăluirile ei, îl invităm pe domnul Woland!...

După ce debită toate aceste nerozii, Bengalski îşi împreună palmele şi-şi avîntă braţele în chip de salut în direcţia cortinei, care, la această invitaţie, se deschise cu un foşnet.

Apariţia magului cu asistentul său deşirat şi cu motanul păşind pe labele dinapoi captivă publicul spectator.

— Fotoliul, vă rog, porunci încet Woland şi, în aceeaşi clipă, nu se ştie de unde şi în ce fel, pe scenă apăru un fotoliu, în care magul se aşeză. Spune-mi, iubite Fagot, se informă Woland la măscăriciul cadrilat, care purta, se vede, şi alt nume, în afară de „Koroviev”, cum ţi se pare, populaţia Moscovei s-a schimbat în mod considerabil, nu-i aşa?

Magul privi publicul potolit, uimit de apariţia din văzduh a fotoliului.

— Aşa este, messire, îi răspunse cu jumătate de glas Fagot-Koroviev.

— Ai dreptate. Orăşenii s-au schimbat mult... după aspectul exterior, vreau să spun... ca însuşi oraşul, de altfel... Să nu mai vorbim de îmbrăcăminte, dar au apărut astea... cum le zice... tramvaie, automobile...

— Autobuze, îi suflă respectuos Fagot.

Publicul ascultă cu atenţie această discuţie, presupunînd că ea nu este altceva decît un preludiu la scamatoriile magice. Culisele erau pline doldora de actori şi lucrători ai scenei, şi printre toate aceste feţe se vedea chipul palid, încordat al lui Rimski.

Fizionomia lui Bengalski, adăpostit lateral de scenă, începu să exprime nedumerire. Ridicînd uşor o sprinceană şi folosindu-se de o pauză, el vorbi:

— Artistul străin este încîntat de Moscova, care a crescut sub aspectul tehnic, precum şi de moscoviţi. Aici Bengalski zîmbi de două ori; întîi spre parter, apoi spre galerie.

Woland, Fagot şi motanul întoarseră capetele spre comper.

— Oare eu mi-am exprimat încîntarea? îl întrebă magul pe cadrilatul Fagot.

— Nicidecum, messire, nu aţi exprimat nici un fel de în-cîntare, răspunse acesta.

— Atunci, ce spune omul acesta?

— Pur şi simplu a tras o minciună! îi răspunse ajutoru-i cadrilat cu glas tare, de răsună tot teatrul şi, adresîndu-se lui Bengalski, adăugă: Vă felicit, cetăţene, pentru minciunica spusă!

Din galerie se rostogoli un hohot de rîs, iar Bengalski tresări şi holbă ochii.

— Dar pe mine mă interesează, desigur, nu atît telefoanele, autobuzele şi altă...

— Aparatură, îi suflă din nou cadrilatul.

— Ai dreptate, mulţumesc, vorbi rar magul cu un bas greu, dar iată o întrebare mult mai gravă: S-au schimbat oare orăşenii aceştia lăuntric?

— Da, e o întrebare foarte importantă, domnule.

Cei din culise începuseră să schimbe priviri şi să dea din umeri, Bengalski stătea roşu ca racul, iar Rimski era palid. Tocmai atunci însă, ghicind parcă neliniştea stîrnită, magul zise:

— Dar m-am luat cu vorba, scumpul meu Fagot, şi publicul începe să se plictisească. Arată-ne, pentru început, ceva simplu.

Prin sală trecu un freamăt. Fagot cu motanul porniră, în direcţii opuse, de-a lungul rampei. Fagot îşi pocni degetele, strigînd semeţ: „Trei, patru”, prinse din zbor un pachet de cărţi de joc, le amestecă şi le aruncă motanului în chip de panglică şerpuitoare. Motanul prinse panglica şi-i dădu drumul înapoi. Şarpele de atlas fîşîi. Fagot deschise gura ca un pui de pasăre şi înghiţi întreaga panglică, carte cu carte. După care motanul, ridicat în două picioare, se înclină în faţa publicului şi îşi lovi călcîiul labei drepte de cel stîng, stîrnind aplauze frenetice.

— Înaltă clasă! Înaltă clasă! strigau glasuri extaziate de după culise.

Intre timp, Fagot arătă cu degetul spre parter şi declară:

— Pachetul ăsta de cărţi, stimaţi cetăţeni, se află acuşi în rîndul şapte, la cetăţeanul Parcevski, exact între hîrtia de trei ruble şi somaţia de la tribunal, în chestiunea pensiei alimentare pe care dumnealui trebuie s-o plătească cetăţenei Zel-kova.

Parterul începu să fremete, cîte unii se sculară în picioare şi, în cele din urmă, un cetăţean pe care îl chema într-adevăr Parcevski, roşu la faţă, uimit, scoase din portofel pachetul de cărţi de joc, vînturîndu-l în aer şi neştiind ce să facă cu el.

— Lăsaţi, să vă rămînă ca amintire! strigă Fagot. Nu degeaba spuneaţi aseară, la cină, că, fără pocher, viaţa dumneavoastră la Moscova ar fi fost insuportabilă.

— E veche figura! se auzi de la galerie. Ăsta de la parter e din gaşcă.

— Credeţi? strigă Fagot, îndreptiYidu-şi ochii îngustaţi spre galerie. În acest caz şi dumneata faci parte din gaşca noastră, pentru că pachetul e în buzunarul dumitale.

La galerie se auzi o foiala şi apoi un glas fericit:

— Aşa-i! La el e! Aici, aici! Stai! Apăi, ăştia-s bani!

Cei de la parter întoarseră ochii spre galerie. Acolo, un cetăţean era buimăcit la culme: descoperise în buzunarul său un teanc cu banderola băncii, purtînd inscripţia: „Una mie ruble”. Vecinii se îmbulzeau în jurul lui, în timp ce omul, uluit, zgîndărea cu unghia banderola, vrînd să se convingă dacă sînt bancnote autentice sau vrăjite.

— Zău că-s autentice! Sînt bani! urlau nişte glasuri încîn-tate de la galerie.

— încercaţi şi cu mine! Cu un pachet de cărţi din ăsta, se rugă vesel un grăsan de la mijlocul parterului.

— Avec plaisirl dădu replica Fagot. Dar de ce numai cu dumneavoastră? Va fi antrenată întreaga sală! Şi, spunînd aceasta, dădu comanda: „Vă rog să priviţi în sus!... Unu!” în mîna lui apăru un pistol. „Doi!” strigă el. Pistolul se avîntă cu ţeava în sus: „Trei!” strigă Fagot. Urmă o străfulgerare, un bubuit şi îndată,