Se roteau, purtate în toate părţile, la galerie, peste capetele muzicanţilor, pe scenă. În cîteva clipe, ploaia de bani, tot mai deasă, atinse fotoliile şi spectatorii începură să prindă bancnotele.

Sute de mîini se întindeau în sus, spectatorii duceau la ochi bancnotele, privind spre scena viu luminată, şi constatau filigranele cele mai autentice. Nici mirosul bancnotelor nu mai lăsa vreo îndoială: era mirosul incomparabil prin farmecul său, al banilor proaspăt tipăriţi. Întîi sala fu cuprinsă de veselie, apoi urmă o mirare profundă. Peste tot vuia cuvîntul „bancnote”, se auzeau exclamaţii de uimire: „Ah! Ah!” şi rî-sete vesele.

Cîte unii se tîrau prin interval, scotocind pe sub fotolii. Mulţi dintre spectatori stăteau în picioare pe fotolii, căutînd să prindă bancnotele neastîmpărate, capricioase.

Pe feţele celor de la miliţie se întipări, încetul cu încetul, o expresie de nedumerire, iar artiştii începură, fără jenă, să-şi scoată nasul din culise.

În balconul întîi se auzi o voce: „De ce pui mîna? E a mea. Zbura spre mine!” şi un alt glas: „Ia nu te mai împinge, cînd te-oi împinge eu!” Şi deodată răsună o palmă. Cît ai clipi, la balconul întîi apăru coiful unui miliţian şi cineva a fost luat de acolo şi dus.

Excitarea generală creştea şi nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă Fagot n-ar fi întrerupt ploaia de bani, suflînd pe neaşteptate în aer.

Schimbînd o privire semnificativă şi veselă, doi tineri o luară din loc, îndreptîndu-se fără nici un ocol spre bufet.

Teatrul vuia, ochii spectatorilor străluceau plini de agitaţie. Da, da, nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă Bengalski nu şi-ar fi adunat puterile şi nu ar fi întreprins nimic. Cău-tînd să fie stăpîn pe el, îşi frecă palmele din obişnuinţă şi, cu un glas mai sonor ca de obicei, începu aşa:

— Iată, cetăţeni, adineauri, noi am avut un caz de aşa-zisă hipnoză în masă. O experienţă pur ştiinţifică; ea dovedeşte cum nu se poate mai bine că în magie nu există nici un fel de minuni. Să-l rugăm pe maestrul Woland să ne dezvăluie acest experiment. Îndată, cetăţeni, veţi vedea cum aceste aşa-zise bancnote vor dispărea tot atît de neaşteptat cum au apărut.

Începu să aplaude, dar de unul singur; pe faţă îi juca un zîmbet trufaş, în timp ce ochii, departe de a avea aceeaşi expresie trufaşă, mai degrabă implorau.

Publicului spectator nu-i plăcu discursul lui Bengalski. Se lăsă o tăcere adîncă, pe care o curmă cadrilatul Fagot.

— Iar acesta este un caz de aşa-zise gogoşi, declară el, cu glasu-i behăitor, ca de capră. Bancnotele, stimaţi cetăţeni, sînt autentice.

— Bravo! răcni un bas undeva în înălţimi.

— Trebuie să vă spun de altfel că ăsta, Fagot arătă spre Bengalski, mă plictiseşte. Se bagă mereu unde nu-i fierbe oala şi strică reprezentaţia cu observaţiile lui mincinoase! Ce să facem cu el?

— Să-i smulgem capul, propuse un glas aspru de la galerie.

— Ce-aţi spus? Poftim? reacţiona imediat Fagot la această propunere neruşinată. Să-i smulgem capul? E o idee! Ei, Be-hemoth, strigă el motanului. „Executarea! Ein, zwei, dreill”

Se petrecu un lucru nemaivăzut. Motanul îşi zbîrli blana neagră şi scoase un mieunat sfîşietor. Apoi, se făcu ghem şi, ca o panteră, sări drept în pieptul lui Bengalski, de unde se mută pe capul acestuia. Mîrîind, îşi înfipse labele grase în părul rar al comperului şi, cu un urlet sălbatic, după ce îl răsuci de două ori, smulse capul de pe gîtul lui durduliu.

Cele două mii cinci sute de spectatori exclamară toţi ca un singur om. Din arterele sfîşiate de la gît sîngele ţîşni în sus, ca un havuz, inundînd plastronul şi fracul. Trupul îşi mai tîrşîi aiurit picioarele şi se lăsă la pămînt. În sală izbucniră ţipete isterice de femei. Motanul îi prezentă lui Fagot capul smuls; acesta îl apucă de păr şi, ridicîndu-l, îl arătă publicului, în timp ce capul ţipa deznădăjduit, de se auzea în toată sala:

— Un medic!

— Ai să mai trăncăneşti şi pe viitor verzi şi uscate? întrebă ameninţător Fagot, adresîndu-se capului care plîngea.

— Nu, niciodată, horeai capul.

— Pentru Dumnezeu, nu-l mai chinuiţi! răsună, acoperind larma generală, un glas de femeie dintr-o lojă, şi magul îşi întoarse privirea într-acolo.

— Ce facem, cetăţeni, îl iertăm ori nu? întrebă Fagot, adresîndu-se sălii.

— Să-l iertăm, să-l iertăm! răsunară la început glasuri răzleţe şi în majoritate de femei, care apoi formară un cor cu glasurile bărbaţilor.

— Cum porunciţi, messire? întrebă Fagot pe cel cu mască.

— Ce să-i faci, răspunse meditativ magul, sînt oameni ca toţi oamenii... Iubesc banii, dar asta a fost întotdeauna... Omenirea iubeşte banii, din orice ar fi făcuţi: din piele, hîrtie, bronz sau aur. Oamenii sînt uşuratici... ce să-i faci... uneori şi mila bate la poarta inimii lor... oameni obişnuiţi... Într-un cuvînt, îmi amintesc de cei de altădată, uite, numai problema locuinţelor i-a cam stricat... şi porunci cu glas tare: Pu-neţi-i capul la loc!

Ochind cu cît mai multă precizie, motanul arboră capul pe umeri şi acesta îşi reluă exact locul ca şi cînd nu s-ar fi desprins nici o clipă de trup. O cicatrice nu rămase pe grumaz! Motanul şterse cu labele fracul şi plastronul lui Bengalski, şi urmele de sînge pieriră. Fagot îl ridică pe comper de pe podea, îl puse în picioare, îi băgă în buzunarul fracului un teanc de bancnote şi-l expedie de pe scenă, spunîndu-i:

— Ia-ţi valea, fără dumneata e mai vesel!

Privind buimac în jur şi clătinîndu-se, comperul ajunse doar pînă la postul de pompieri, unde i se făcu rău. Strigă jalnic:

— Capul, capul meu!

Printre cei care-i săriră în ajutor, se afla şi Rimski. Comperul plîngea, se silea să prindă ceva cu mîinile, mormăind:

— Da ţi-mi capul înapoi, capul... Luaţi casa, luaţi tablourile, numai daţi-mi capul înapoi!...

Un curier dădu fuga să aducă un medic. Încercară să-l culce pe Bengalski pe canapeaua din cabina artiştilor, dar nefericitul se zbătu, devenind violent. A fost nevoie să vină salvarea. Cînd maşina cu nefericitul comper plecă, Rimski o luă grăbit înapoi spre scenă şi văzu noi minuni. In treacăt fie zis, chiar atunci sau poate ceva mai înainte, magul dispăruse de