— Vai, ce relaţie de o minunată intimitate, zise el, pornit s-o supere. Şi ce intensitate a sentimentelor trebuie să genereze! De multe ori mi se pare că am pierdut mult în viaţă neavînd o mamă. Şi poate că şi tu ai pierdut ceva pentru că n-ai devenit mamă, Lenina. Închipuie-ţi cum ţi-ar fi stat cu propriul tău bebeluş în braţe…

— Bernard! Cum poţi vorbi aşa?!

Numai trecerea unei bătrîne cu ochii urduroşi şi suferind de o boală de piele o făcu să uite pentru o clipă indignarea care o cuprinsese.

— Hai să plecăm! se rugă ea. Nu-mi place!

Dar în momentul acela se întoarse călăuza lor şi, făcîndu-le semn să-l urmeze, îi conduse pe uliţa îngustă dintre case. După o cotitură întîlniră o privelişte jalnică: pe un morman de gunoi zăcea un cîine mort, iar alături o guşată îşi despăduchea fetiţa. Călăuza se opri la piciorul unei scări de frînghie, ridică mîna perpendicular şi apoi o întinse înainte. Făcură ceea ce le poruncea el pe muţeşte – urcară scăriţa şi apoi intrară printr-o boltă de unde ajunseră într-o cămăruţă îngustă, destul de întunecată şi mirosind a fum, a mîncare gătită cu untură şi a haine purtate multă vreme şi niciodată spălate. În partea cealaltă a încăperii era o altă boltă prin care pătrundeau un fascicul de lumină şi zgomotul, foarte puternic şi apropiat, al tobelor.

Trecură pragul şi se treziră pe o terasă largă. Sub ei, încadrată de case înalte, se întindea piaţa satului, plină de indieni. Pături viu colorate, pene înfipte în părul negru, licăriri de turcoaze şi trupuri negre strălucind de sudoare. Lenina îşi duse iarăşi batista la nas. În spaţiul liber din centrul pieţei erau două estrade circulare din cărămizi şi lut frămîntat cu picioarele – în mod evident acoperişuri ale unor încăperi subterane, căci în centrul fiecărei estrade era cîte o răsuflătoare deschisă, cu o scăriţă ce ducea spre întunericul din adînc. De acolo, din adîncuri, se înălţau cîntări de fluiere şi apoi aproape că se pierdeau în răpăitul neîndurător, persistent, necontenit al tobelor.

Leninei îi plăcură tobele. Închizînd ochii, se lăsă în voia tunetelor lor înfundate, care se succedeau la intervale regulate, îngăduindu-le să-i invadeze complet conştiinţa, pînă cînd, în cele din urmă, nu mai rămase nimic pe lume decît acea pulsaţie profundă a sunetelor. Îi reamintea liniştitor Leninei de zgomotele sintetice produse la Ritualurile Solidarităţii de sărbătorirea Zilei lui Ford. „Orgie şi beţie, orgie şi magie!“, repetă în sinea ei. Tobele acelea băteau exact aceleaşi ritmuri.

Deodată se produse o izbucnire de cîntece – sute de voci bărbăteşti strigînd din răsputeri, feroce, la unison, metalice şi aspre. Cîteva note prelungi, apoi tăcere, pe urmă bubuitul mocnit al tobelor; apoi notele acute, ca un fel de nechezat ascuţit, răspunsul unei femei. Şi din nou tobele; apoi iarăşi afirmarea sălbatică a bărbăţiei, rostită de vocile profunde, de bas.

Ciudat – da. Locul era ciudat, la fel şi muzica, la fel şi hainele, şi guşele, şi bolile de piele, şi bătrînii. Dar spectacolul în sine – acesta nu părea să aibă nimic ciudat în el.

— Îmi aminteşte de Ritualul Comunitar al unei caste inferioare, îi zise Lenina lui Bernard.

Dar ceea ce se întîmplă puţin mai tîrziu mai semăna doar vag cu acea solemnitate nevinovată. Căci, dintr-o dată, de prin încăperile acelea rotunde de sub pămînt începu să roiască o trupă de monştri înspăimîntători. Purtînd măşti hidoase sau avînd feţele vopsite în aşa fel încît nici să nu mai aducă a oameni, aceştia năvăliseră de jur-împrejurul pieţei şi ţopăiau într-un picior – cu mers şchiopătat ca de infirmi, cîntînd în timp ce se învîrteau tot mai repede şi mai repede în cerc. Şi tobele îşi schimbaseră şi îşi înteţiseră ritmul, încît ajunseră ca bătăile inimii pe care le auzi în timpane cînd ai febră; iar mulţimea începuse să cînte tot mai tare împreună cu dansatorii; mai întîi o femeie scosese un ţipăt, apoi alta şi iar alta, înfiorător, de parcă cineva ar fi vrut să le omoare. Brusc, conducătorul dansatorilor se desprinse din rîndurile lor, alergă la un cufăr mare de lemn aşezat în picioare la un capăt al pieţei şi, ridicîndu-i capacul, scoase afară o pereche de şerpi negri. Din mulţime izbucni un urlet şi toţi ceilalţi dansatori se repeziră către conducător, cu mîinile întinse. El aruncă şerpii primilor veniţi, apoi îşi afundă mîinile în cufăr căutînd şi alţii. Scotea mereu şi arunca în mulţime şerpi negri, şi maronii, şi bălţaţi. Apoi dansul reîncepu într-un ritm diferit. Se învîrteau mereu cu şerpii în mîini şi cu mişcări şerpuitoare, cu o legănare unduioasă a genunchilor şi a şoldurilor. Iar şi iar. Apoi conducătorul dădu un semnal şi, unul după altul, toţi şerpii fură aruncaţi pe jos în mijlocul pieţei; de sub pămînt ieşi un bătrîn care-i stropi cu mălai, iar apoi, din altă deschizătură, ieşi o femeie şi-i stropi cu apă dintr-un chiup negru. Apoi bătrînul ridică mîna şi, în mod surprinzător, se aşternu o tăcere deplină, ameninţătoare. Tobele încetară să mai bată, viaţa însăşi părea ca se sfîrşeşte. Bătrînul arătă cele două răsuflători prin care se pătrundea în lumea subterană. Şi încet, ridicate de mîini nevăzute, din una din ele ieşi poza unui vultur, iar din cealaltă imaginea pictată a unui bărbat despuiat şi răstignit pe o cruce. Cele două tablouri rămaseră astfel suspendate în aer, aparent ţinîndu-se singure pe picioare, cu aerul că veghează. Bătrînul bătu din palme. Gol puşcă, afară doar de o fîşie de bumbac care-i înfăşura şoldurile, un băiat de vreo optsprezece ani ieşi din mulţime şi rămase drept în faţa bătrînului, cu mîinile încrucişate pe piept, cu capul aplecat. Bătrînul