fata şi-a cumpărat bilet şi noi am condus-o la tren. După aceea, nu ştiu cum, dar ne-am trezit într-un hotel. Nici unul dintre noi nu avea chef de amor, asta îmi era clar, dar probabil că aventura matinală trebuia să aibă şi ea un final.

  După ce am intrat în camera de hotel, eu am fost primul care s-a dezbrăcat. M-am băgat în cadă cu berea în mână şi am continuat să beau de parcă mă cuprinsese disperarea. A intrat şi ea cu mine, procedând la fel, şi ne-am întins apoi, bându-ne berea în tăcere. Nici unuia dintre noi nu-i era somn şi nici nu ne-am ameţit. Fata avea pielea albă şi fină, iar picioarele ei erau chiar frumoase. Când i-am făcut un compliment, a mârâit un „mulţumesc” şi-atât.

  După ce ne-am băgat în pat, a devenit cu totul altă persoană. Mi se părea foarte sensibilă şi fiecare atingere a degetelor mele o făcea să se răsucească şi să geamă de plăcere. După ce-am pătruns în vaginul ei, şi-a înfipt unghiile în spatele meu şi în apropierea orgasmului a strigat un nume de bărbat fix de şaisprezece ori. M-am concentrat asupra numărătorii ca să-mi amân ejacularea. Apoi am adormit amândoi.

  Când m-am trezit la douăsprezece şi jumătate, ea nu mai era. Nu-mi lăsase nici măcar un bileţel. Pentru că băusem la ore atât de stranii, îmi simţeam capul cumplit de greu. Am făcut un duş ca să mă dezmeticesc, m-am bărbierit şi m-am aşezat, aşa gol cum eram, într-un fotoliu. Am scos un suc din frigider şi, pe când îl beam, mi-am amintit tot ce se întâmplase cu o seară în urmă. Fiecare scenă pe care o revedeam mi se părea ireală, de parcă aş fi privit-o prin câteva rânduri de geamuri, dar totul, absolut totul, mi se întâmplase mie fără doar şi poate. Mărturie stăteau paharele goale de pe masă şi periuţa de dinţi folosită.

  Am mâncat ceva de prânz prin Shinjuku şi apoi m-am îndreptat spre o cabină telefonică să văd dacă nu cumva o găsesc pe Midori Kobayashi acasă, singură, în aşteptarea vreunui telefon. Am lăsat telefonul să sune de cincisprezece ori, dar n-a răspuns nimeni. Am mai făcut o încercare după vreo douăzeci de minute, dar rezultatul a fost acelaşi. M-am urcat în autobuz şi m-am întors la cămin. În cutia poştală de la intrare am găsit o scrisoare care fusese expediată expres. Era de la Naoko.

  Capitolul al cincilea.

  Naoko îmi mulţumea pentru scrisoare. Părinţii ei o trimiseseră „aici”, scria ea, şi i-a făcut deosebită plăcere. Îmi mărturisea că tocmai era şi ea pe punctul de a-mi scrie.

  M-am ridicat şi am deschis fereastra, mi-am scos jacheta şi m-am aşezat pe pat. Auzeam porumbeii gângurind pe o creangă din apropiere. Vântul adia şi mişca perdeaua. Cu cele şapte pagini ale scrisorii în mână, m-am lăsat pradă unui şuvoi de sentimente ce mă asaltau. Aveam impresia că adevărata lume din preajma mea îşi pierduse culoarea după doar câteva rânduri pe care apucasem să le citesc. Am închis ochii şi am încercat să mă reculeg. Am stat aşa o bună perioadă de timp, după care am respirat adânc şi am continuat să citesc.

  Au trecut patru luni de când sunt aici. M-am gândit mult la tine în tot acest timp. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mi-am dat seama că nu am fost cinstită faţă de tine. Ar fi trebuit să fiu mai onestă, să mă fi purtat mai frumos cu tine.

  Poate că nu mă exprim chiar cum ar trebui. Fetele de vârsta mea nu folosesc niciodată cuvântul „onest”. Fetele tinere, ca mine, nu prea fac deosebire între ceea ce e cinstit şi ceea ce nu e. Puţin le pasă de acest aspect. Ceea ce le interesează este ceea ce e frumos sau ceea ce le face fericite. „Onest” este un cuvânt pe care-l folosesc bărbaţii, de fapt, dar nu pot să nu mi-l asum şi eu acum pentru că simt că mi se potriveşte perfect. Pentru mine, cuvinte ca „frumos” şi „fericit” au devenit mult prea complicate şi de aceea încerc să mă agăţ de alte standarde. Eu vreau să ştiu dacă ceva este „cinstit”, sau „onest”, sau „adevăr universal”.

  Oricum, consider că nu am fost onestă faţă de tine. Te-am târât într-un cerc vicios şi probabil te-am rănit profund. Procedând astfel, m-am târât şi pe mine în acelaşi cerc şi m-am autorănit. Nu-ţi spun lucrul acesta ca să mă scuz sau să mă justific, ci vreau să ştii că sunt conştientă de tot ce s-a întâmplat. Dacă eu am lăsat o rană deschisă în inima ta, aceea este şi rana mea. Te rog din suflet să nu mă urăşti pentru asta. Sunt o fiinţă cu multe defecte, mult mai multe decât îţi poţi imagina şi tocmai de aceea îmi doresc din tot sufletul să nu-mi porţi pică. Dacă faci aşa ceva, s-a terminat cu mine. Eu nu sunt capabilă, ca tine, să mă închid în carapacea mea şi să aştept să treacă totul. Nu ştiu dacă tu eşti exact cum zic eu acum, dar aşa îmi imaginez eu. Te invidiez pentru asta şi poate tocmai acesta este motivul pentru care te-am târât în acel cerc despre care-ţi vorbeam.

  Poate modul în care privesc eu lucrurile este prea analitic, nu? În orice caz, nu pot spune acelaşi lucru despre tratamentul care mi se face aici. După ce stai într-un sanatoriu câteva luni, devii, fără să vrei, mai mult sau mai puţin analitic. „Asta s-a întâmplat din pricină că… aceea are sens… de ce-o fi aşa…?” Sunt întrebări pe care ţi le pui inevitabil, dar nu ştiu dacă ele simplifică lumea sau o complică. In orice caz, toată lumea de aici este de părere că mi-am revenit mult. Şi eu simt lucrul acesta. Este prima oară când mă simt capabilă să mă aştern, liniştită, pe scris. În scrisoarea pe care ţi-am scris-o în iulie, am simţit că scot cu cleştele fiecare cuvinţel