(deşi, ca să fiu cinstită, nu îmi amintesc ce ţi-am scris. A fost groaznică?), dar acum cuvintele curg singure pe hârtie. Aerul de aici e curat, m-am izolat de lume, e o linişte desăvârşită, am un program regulat, fac sport. Se pare că de aşa ceva aveam nevoie. Este extraordinar să poţi scrie scrisori! E minunat să simţi nevoia să comunici cu cineva, să te aşezi la birou, să iei stiloul şi să-ţi aşterni gândurile pe hârtie. Normal că atunci când mă apuc de scris, nu reuşesc să cuprind în cuvinte tot ce mi-aş dori, dar nu mă deranjează. Pe mine mă face fericită chiar şi numai dorinţa de a scrie. De aceea îţi scriu acum. Este şapte şi jumătate seara, am mâncat şi tocmai am făcut baie. Este o linişte deplină în jurul meu şi afară e întuneric beznă. Nu se zăreşte nici măcar o dâră de lumină. De obicei văd stelele de la fereastra mea, dar astăzi e înnorat şi nu se vede nici o stea. Cei de aici ştiu foarte multe despre astre şi deseori îmi arată care e Fecioara, care e Săgetătorul. Probabil că nu au ţinut neapărat să le înveţe, dar nu au avut cu ce-şi omorî timpul după apusul soarelui. Ăsta e motivul pentru care ştiu o mulţime de lucruri şi despre păsări, flori, insecte. Când stau de vorbă cu ei, realizez cât am fost de ignorantă, dar nu mă deranjează deloc sentimentul acesta.

  Suntem aici cam şaptezeci de pacienţi, iar personalul sanatoriului (doctori, asistente, funcţionari etc.) se ridică la peste douăzeci de persoane. Pentru că spaţiul de care dispune sanatoriul este foarte mare, nu mi se pare că suntem mulţi, ci mai degrabă aş spune că e pustiu. Trăim în sânul naturii şi suntem cu toţii foarte liniştiţi, atât de liniştiţi încât de multe ori am senzaţia că aceasta este lumea obişnuită, cea adevărată. Dar nu e chiar aşa. Noi, cei de-aici, trebuie să respectăm nişte condiţii. Joc tenis şi baschet. Echipele de baschet sunt formate atât din pacienţi (urăsc din tot sufletul cuvântul acesta, dar nu am de ales), cât şi din personalul sanatoriului. În timpul meciurilor, însă, nu mai fac nici o deosebire între cele două categorii. Poate ţi se pare ciudat, dar când îi privesc pe jucători, toţi mi se par la fel de „anormali”.

  I-am spus într-o bună zi părerea mea unuia dintre doctori şi a zis că am dreptate. Noi nu ne aflăm aici pentru a ne îndrepta, ci pentru a ne obişnui cu metehnele noastre şi pentru că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lumea este tocmai incapacitatea de a le recunoaşte. Aşa cum fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său. Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce nu merge ca lumea, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta. Normal că el mi-a explicat în cuvinte foarte simple şi aceasta nu este decât una dintre problemele care mă frământă, dar cred că am înţeles ce a vrut să spună. Probabil că nu ne vom putea obişnui niciodată cu metehnele noastre. Incapabili să găsim în noi înşine un locşor pentru durerea sau suferinţa provocată de aceste metehne, venim aici ca să scăpăm de ele. Atâta vreme cât ne aflăm la sanatoriu, nu supărăm şi nu deranjăm pe nimeni şi nici nu ne simţim deranjaţi, pentru că ştim cu toţii că suntem „anormali”. Este o lume cu totul diferită de cea în care am trăit înainte de a veni aici. Cei de acolo nu sunt conştienţi de propriile metehne şi-şi văd de viaţa lor fără probleme, pe când noi, cei din lumea aceasta mică, le etalăm în văzul tuturor, asemenea indienilor care poartă pene pe cap pentru a indica triburile cărora le aparţin. Trăim liniştiţi, fără să ne supărăm unii pe alţii.

  În afară de sport, ne ocupăm şi de cultivarea legumelor şi fructelor: roşii, vinete, castraveţi, ceapă, varză, ridichi, pepeni, căpşuni şi multe altele. Cultivăm orice şi avem şi sere. Cei de aici sunt foarte pricepuţi şi îşi fac treaba cu multă pasiune. Se documentează, cheamă specialişti cu care stau de vorbă de dimineaţa până seara pentru a afla ce îngrăşăminte să folosească şi să afle părerea lor despre calitatea solului. A început să-mi placă şi mie activitatea asta şi nici nu pot să-ţi spun ce simt când văd fructele şi legumele dând în pârgă. E minunat! Te-ai ocupat vreodată de pepeni? Ştii cum cresc? Ca nişte animale mici la început, şi apoi tot mai mari şi mai mari.

  Mâncăm fructe şi legume proaspete în fiecare zi. Normal că ni se dă şi carne şi peşte, dar când trăieşti într-un asemenea loc, simţi tot mai puţin nevoia să mănânci aşa ceva. Legumele sunt atât de gustoase! Mai ieşim uneori în pădure şi culegem ciuperci. Există aici experţi (după cum vezi e plin de experţi la noi!) care ne spun ce e bun de mâncat şi ce nu. De aceea m-am îngrăşat trei kilograme de când am venit la sanatoriu. Datorită sportului şi a meselor regulate, am atins greutatea ideală.

  Când nu ne ocupăm de agricultură, ascultăm muzică sau tricotăm. Nu avem televizoare şi radiouri, dar avem o bibliotecă bunicică de unde împrumutăm cărţi şi discuri. În colecţia de discuri se găseşte orice, de la simfoniile lui Mahler până la Beatles, şi îmi place să stau în camera mea şi să ascult muzică în tihnă. Problema cea mai mare este că o dată ce ajungi să trăieşti aici, nu mai ai chef să pleci sau, mai bine zis, îţi este teamă să pleci. Cât ne aflăm aici, suntem calmi şi liniştiţi. Metehnele le luăm ca atare şi chiar avem impresia că ne-am vindecat oarecum, dar nu suntem siguri că, dacă ieşim în lume, vom fi acceptaţi aşa cum suntem.

  Doctorul meu spune că a sosit momentul să iau legătura cu „lumea din afară”, vreau să spun cu lumea normală,