cu oameni normali. De câte ori îl aud spunând lucrul acesta, nu mă gândesc decât la tine. Ca să fiu cinstită, pe părinţii mei nu prea am chef să-i văd. Sunt prea răvăşiţi din pricina mea şi chiar dacă aş avea puterea să stau de vorbă cu ei, discuţia n-ar face decât să mă răscolească. Pe lângă aceasta, sunt lucruri pe care vreau să le discut cu tine. Nu sunt sigură că o să fiu capabilă să-ţi explic ca lumea, dar sunt lucruri importante şi nu le mai pot evita.

  Nu vreau să fiu o povară pentru tine. Nu pot suferi gândul că aş deranja pe cineva. Îţi cunosc sentimentele faţă de mine şi sunt fericită, iar acum nu încerc altceva decât să te fac să înţelegi cât de fericită sunt. Tocmai de afecţiune am eu mare nevoie acum. Te rog să mă ierţi dacă te-am necăjit cu ceva în această scrisoare. Aşa cum ţi-am scris şi mai înainte, eu sunt o fiinţă cu mult mai multe defecte decât crezi tu.

  De multe ori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă noi doi ne-am fi întâlnit în împrejurări obişnuite şi ne-am fi plăcut reciproc? Dacă eu aş fi fost sănătoasă la minte şi dacă tu ai fi fost normal (bineînţeles că eşti!) şi dacă n-ar fi existat nici un Kizuki… ce s-ar fi întâmplat oare? Ce bine-ar fi dacă n-ar exista „dacă”! Acum nu-mi rămâne altceva decât să fiu cinstită şi deschisă şi sper să-ţi fi putut transmite o parte din sentimentele mele. Spre deosebire de alte spitale, cei de la sanatoriul acesta pot fi vizitaţi oricând. Trebuie să mă anunţi cu o zi înainte şi poţi veni când doreşti. Putem mânca împreună şi ai unde să stai. Mi-ar face mare plăcere să vii o dată la mine, când îţi convine ţie. Aştept cu nerăbdare să te văd. Îţi pun în plic şi o hartă ca să mă poţi găsi mai uşor. Scuză-mă că ţi-am scris atât de mult.

  Am recitit scrisoarea şi am coborât să-mi iau o Cola. Când m-am întors în cameră, am citit-o încă o dată, apoi am băgat-o la loc în plic şi am pus plicul pe birou. Numele şi adresa mea erau scrise pe plicul acela roz cu caractere mici, un scris frumos, perfect, un scris de fată. M-am aşezat la birou şi am studiat plicul. La adresa destinatarului scria „Căminul Ami”. Ce nume ciudat! O clipă mi-a trecut prin minte că ar putea veni de la franţuzescul ami21.

  După ce am pus scrisoarea în sertarul biroului, m-am schimbat şi am ieşit în oraş. Îmi era teamă că dacă mai stau acasă, o să citesc scrisoarea de zece sau de douăzeci de ori sau Dumnezeu ştie de câte! Am pornit pe străzile oraşului Tokyo, duminică, aşa cum făcusem de multe ori cu Naoko – fără nici o destinaţie şi fără nici un ţel în minte. Mi-am amintit toată scrisoarea, rând cu rând, şi poposeam asupra câte unei propoziţii ca să-i prind mai bine sensul. Când a apus soarele, m-am întors la cămin şi am dat telefon la Căminul Ami. Mi-a răspuns o femeie pe care am întrebat-o dacă o pot vizita pe Naoko a doua zi după-amiază. M-a întrebat cine sunt şi m-a rugat să revin după o jumătate de oră.

  După ce am mâncat de cină, am sunat iar şi a răspuns aceeaşi voce. Aveam permisiunea să o vizitez pe Naoko a doua zi. I-am mulţumit şi m-am apucat să-mi fac bagajele, adică să bag în rucsac nişte schimburi şi câteva articole de toaletă. Am pus mâna apoi pe Muntele vrăjit şi pe paharul cu coniac, aşteptând să mi se facă somn. N-am adormit decât după ora unu.

  Capitolul al şaselea.

  Luni dimineaţa m-am trezit la şapte, m-am spălat repede pe faţă, m-am bărbierit şi, fără să iau micul dejun, m-am dus direct la şeful de cămin să-i spun că voi pleca la munte pentru vreo două zile. Se obişnuise cu excursiile mele scurte în timpul liber, aşa că nu s-a arătat deloc surprins. Am luat un tren aglomerat până la gara Tokyo şi acolo mi-am cumpărat bilet, fără locuri, pentru expres. M-am urcat din mers în primul Hikari cu destinaţia Kyoto. Am mâncat un sandviş, am băut o cafea şi am dormit o oră.

  Am sosit la Kyoto puţin înainte de ora unsprezece. Am urmat instrucţiunile lui Naoko şi am luat mai întâi un autobuz până la staţia Sanjo şi apoi am întrebat, la cap de linie, de unde şi la ce oră pleacă autobuzul numărul şaisprezece. Am aflat că plecarea este la unsprezece şi treizeci şi cinci de minute şi că drumul durează peste o oră. Mi-am cumpărat bilet şi am intrat într-o librărie din apropiere să caut o hartă. M-am aşezat pe un scaun din sala de aşteptare şi am încercat să localizez Căminul Ami. Am constatat că se află chiar în inima muntelui. Autobuzul traversa câteva dealuri înalte, o lua spre nord şi, la cap de linie, drumul se înfunda. Trebuia să cobor la penultima staţie şi de acolo, după cum îmi scria Naoko, mai aveam de urcat pe o potecă de munte cam douăzeci de minute. Nici nu e de mirare că este atâta linişte acolo, gândii eu.

  Autobuzul, cu cei aproape douăzeci de pasageri, a luat-o pe malul râului Kamo şi apoi s-a îndreptat spre nordul oraşului Kyoto. Cu cât înaintam spre nord, cu atât peisajul citadin devenea mai pustiu, cedând locul câmpului şi spaţiilor virane. Acoperişurile negre ale caselor şi serele acoperite cu folii de plastic străluceau puternic în lumina soarelui de început de toamnă. Autobuzul a pătruns în munte. Drumul şerpuitor nu-i dădea şoferului răgaz nici măcar să-şi tragă sufletul – trăgea de volan ba la dreapta, ba la stânga. Mie mi se făcuse puţin cam rău şi simţeam în gât cafeaua pe care o băusem dimineaţă. Când am văzut că se mai împuţinează curbele, am respirat uşurat, dar imediat după aceea autobuzul a plonjat într-o