A ezitat puţin şi a acceptat un ou. Am adus ouăle fierte şi sarea din bucătărie, după care i-am mai turnat nişte cafea. Am descojit ouăle, am mâncat şi am băut cafea, între timp a sunat telefonul, dar nu am răspuns. După cincisprezece sau şaisprezece apeluri s-a oprit. Creta Kano părea să nici nu fi băgat de seamă că sună telefonul.

  După ce a terminat de mâncat oul, şi-a scos din geanta albă un şerveţel şi s-a şters la gură. Apoi şi-a aranjat fusta.

  — După ce am decis să mă sinucid, am vrut să las un bileţel. Am stat la birou vreo oră, încercând să aştern pe hârtie cauzele care au condus la o asemenea hotărâre. Voiam să fie clar pentru toată lumea că nu e nimeni de vină pentru moartea mea şi că motivele sunt strict personale.

  N-am fost capabilă să scriu bileţelul acela. Am încercat mai multe versiuni, dar fiecare era mai proastă decât versiunea anterioară. De fiecare dată când citeam ce-am scris, mi se părea caraghios, chiar comic. Cu cât încercam să scriu mai serios, cu atât ieşea mai ridicol. Până la urmă n-am mai scris nimic.

  Motivele erau simple. Eram dezamăgită de viaţă şi nu mai puteam suporta suferinţa. Răbdasem cu ea în suflet timp de douăzeci de ani. Viaţa mea nu fusese până atunci decât un şir necontenit de suferinţe, deşi îmi dădusem toată silinţa să trec peste ele. Ştiu mai bine decât oricine altcineva să sufăr în tăcere şi sunt mândră de mine în acest sens. Nu renunţasem niciodată la nimic fără luptă, dar în ziua în care am împlinit douăzeci de ani, am ajuns să cred că viaţa nu merita să fie o luptă continuă, că preţul era prea mare.

  A tăcut câteva clipe şi şi-a aranjat colţurile batistei albe pe care o ţinea pe genunchi. Când a coborât privirile, genele false au aruncat umbre subţiri pe chipul ei.

  Mi-am dres glasul. Aş fi vrut să zic ceva, dar nu ştiam ce; s-ar cuveni să spun, aşa că am tăcut în continuare. Se auzea; pasărea-arc. [

  — Suferinţa m-a îndemnat spre moarte, continuă Creta< Kano. Şi când spun suferinţă, să ştiţi că era chiar durere adevărată. Să nu o luaţi în sens metaforic sau ca pe o suferinţă psihică. Era vorba de durere fizică în cel mai pur sens al cuvântului şi de aceea consideram că mă afectează şi mai mult-dureri de cap, de dinţi, menstruale, de şale, de umeri, de ceafă, de muşchi, febră, arsuri, degerături, entorse, fracturi, vânătăi. I Toată viaţa am avut parte de dureri fizice diverse, mai mult-decât oricine altcineva. De exemplu, dinţii. M-am născut cu un tip de deficienţă dentară şi dinţii mă chinuiau în permanenţă, chiar dacă evitam dulciurile sau dacă îi spălam de nenumărate ori pe zi. Oricât eram de atentă, dinţii mi se cariau. Şi ca săi pună capac la toate, calmantele nu aveau absolut nici un efect. Dentistul devenise un adevărat coşmar, iar durerile pe care lei suportam acolo depăşeau orice închipuire. Erau înspăimântă-; toare. Când mi-a venit ciclul menstrual, am crezut că-mi pie minţile, în fiecare lună aveam crampe care mă ţineau câte săptămână, de ziceam că îmi sfredeleşte cineva burta cu burghiul.: îmi vâjâia capul şi aveam senzaţia că-mi plesnesc tâmplele Nici nu vă puteţi imagina, domnule Okada, cât era de cumpli Vă rog să mă credeţi că plângeam de durere şi săptămâni aceea era o adevărată tortură pentru mine.

  Când mă urcam în avion simţeam că-mi crapă capul di: pricina presiunii atmosferice. Doctorul spunea că are legătur, cu structura aparatului auditiv, că asemenea lucruri se întâmplă frecvent dacă urechea interioară este sensibilă la schimbări de presiune. Acelaşi lucru îl păţeam deseori în lift. Chiar dacă aveam treabă în vreo clădire înaltă, nu puteam urca cu liftul pentru că îmi pocneau urechile şi aveam senzaţia că o să-mi lăşnească sângele. Ce să mai spun de stomac. Cel puţin o dată pe săptămână mă durea atât de cumplit, încât nici nu mă puteam ridica din pat dimineaţa. Am fost de câteva ori la spital, dar doctorii nu au găsit cauza acelor dureri. Unii susţineau că ar putea fi o problemă psihică, însă oricare ar fi fost cauza, durerile erau aceleaşi. Dar nu puteam lipsi de la şcoală ori de câte ori mă durea ceva pentru că ar fi însemnat să nu mai merg deloc.

  Dacă mă loveam de ceva, îmi apărea imediat o vânătaie de toată frumuseţea, îmi venea să plâng când mă uitam în oglinda din baie şi vedeam cum arăt. Uneori eram atât de plină de vânătăi de parcă eram un măr putred. Pentru că nu-mi plăcea să apar în costum de baie, nici la bazin nu prea mergeam. O altă mare problemă a fost diferenţa de mărime dintre labele picioarelor. Când îmi cumpăram încălţăminte nouă, laba mai mare suferea cumplit până se mai lăsa pantoful.

  Din cauza unor asemenea probleme n-am putut face niciodată sport. Odată, în şcoala gimnazială, colegele au reuşit să mă convingă să merg la patinoar, dar am căzut atât de rău, încât mă durea cumplit locul respectiv în fiecare iarnă. Aveam senzaţia că mă înţepa cineva cu un ac mare şi gros. Mi s-a întâmplat de multe ori să încerc să mă ridic de pe scaun şi să cad lângă el de durere.

  Cât despre constipaţie… Şi asta a fost groaznică. Nu ieşeam afară decât o dată la trei sau patru zile şi de foarte multe ori nu mă alegeam decât cu dureri. Am avut mari probleme şi cu umerii. Muşchii mi se încordau de parcă erau doi bolovani şi nici nu mă puteam ridica în picioare. Nu mă ajuta prea mult nici dacă stăteam întinsă. Bănuiam că aşa se simţeau cei supuşi torturii chinezeşti despre care citisem prin cărţi, cei pe care îi lăsau închişi ani de zile în cutii mult mai mici decât statura lor. Când aveam câte o criză puternică, abia puteam respira.

  Aş putea continua să