de judecător. Albert, acum când am toate dovezile, când îţi cunosc secretul, nimeni pe lume nu mă poate sili la o luptă pe care conştiinţa dumitale, sunt sigur, ţi-ar reproşa-o ca pe o crimă: dar ceea ce dumneata nu-mi mai poţi cere, vin să-ţi ofer eu. Vrei să dispară dovezile, revelaţiile, atestările pe care numai eu le posed? Vrei ca groaznicul secret să rămână între dumneata şi mine? Ai încredere în cuvântul meu de onoare, nu va ieşi niciodată din gura mea; spune-mi, vrei, Albert? spune-mi, vrei, prietene?

Albert se năpusti la gâtul lui Beauchamp.

— Uite-le, zise Beauchamp întinzând lui Albert hârtiile.

Albert le luă cu o mână convulsivă, le strânse, le mototoli, se gândi să le rupă; dar, tremurând la gândul că cel mai mic crâmpei luat de vânt îl va izbi într-o zi peste frunte, se duse la lumânarea aprinsă pentru ţigări şi le mistui.

— Scump prieten, admirabil prieten! murmură Albert arzând hârtiile.

— Totul să fie uitat ca un vis rău, spuse Beauchamp; să dispară ca ultimele scântei care gonesc pe hârtia înnegrită, să se risipească aşa cum se risipeşte dâra de fum ce scapă din cenuşa mută.

— Da, da, spuse Albert şi să nu rămână decât prietenia veşnică pe care o datorez salvatorului meu, prietenie pe care copiii mei au s-o transmită copiilor dumitale, prietenie care îmi va reaminti totdeauna că sângele din venele mele, viaţa din corpul meu, onoarea numelui meu, ţi le datorez; şi dacă lucrul acesta ar fi fost cunoscut ― o, Beauchamp ― îţi declar că-mi zburam creierii; sau nu, căci n-aş fi vrut s-o ucid pe biata mea mamă cu aceeaşi lovitură: mă expatriam.

— Dragul meu Albert! glăsui Beauchamp.

Dar tânărul ieşi curând din bucuria neaşteptată şi, putem spune, exaltată, recăzând mai adânc în tristeţea sa.

— Ei, ce mai este, dragul meu? întrebă Beauchamp.

— Ceva s-a zdrobit în inima mea, spuse Albert. Ascultă, Beauchamp, nu ne putem despărţi astfel, într-o clipă, de respectul, de încrederea şi orgoliul pe care îl inspiră unui fiu numele fără pată al părintelui său. Beauchamp! Beauchamp! cum să mă mai înfăţişez acum părintelui meu? Să-mi retrag fruntea de care el îşi va apropia buzele, mâna de care el îşi va apropia mâna? Beauchamp, sunt cel mai nefericit dintre oameni! O, mamă, biata mea mamă, glăsui Albert privind prin ochii înecaţi de lacrimi portretul mamei sale, cât vei fi suferit tu dacă ai ştiut asta!

— Haide, curaj, prietene! spuse Beauchamp luându-i ambele mâini.

— Dar de unde venea prima notă inserată în ziarul dumitale? întrebă Albert; se ascunde aci o duşmănie necunoscută, un vrăjmaş invizibil.

— Un motiv în plus, spuse Beauchamp. Curaj, Albert! nici o urmă de emoţie pe chipul dumitale: poartă-ţi durerea în suflet, aşa cum norul poartă în sine ruina şi moartea, secret fatal pe care nu-l înţelegem decât în momentul când furtuna izbucneşte; haide, prietene, rezervă-ţi forţele pentru momentul când furtuna se va produce.

— Crezi că nu suntem la capăt? întrebă Albert înspăimântat.

— Nu cred nimic, prietene; în sfârşit, însă, totul e cu putinţă. Ascultă...

— Ce e? întrebă Albert văzând că Beauchamp ezita.

— Te mai însori cu domnişoara Danglars?

— În legătură cu ce mă întrebi asta acum, Beauchamp?

— Pentru că, în mintea mea, ruptura sau înfăptuirea acestei căsătorii se leagă de obiectul ce ne interesează.

— Cum, crezi că domnul Danglars?... exclamă Albert a cărui frunte se învăpăie.

— Te întreb numai în ce stadiu e căsătoria dumitale. La naiba, nu vedea în cuvintele mele altceva decât vreau eu să spun şi nu le da mai multă importanţă decât au ele.

— Nu, spuse Albert, căsătoria e ruptă.

— Bine, glăsui Beauchamp.

Apoi, văzând că tânărul cădea iarăşi în melancolie:

— Uite, Albert, îi spuse el, hai să ieşim; o plimbare în pădure cu faetonul sau pe cal te va distra; ne vom înapoia pe urmă să luăm masa undeva şi te vei duce după aceea la treburile dumitale, iar eu la ale mele.

— Cu plăcere, spuse Albert, dar să ieşim pe jos: cred că puţină oboseală îmi va face bine.

— Fie, spuse Beauchamp.

Şi, ieşind pe jos, prietenii o luară pe bulevard. Când ajunseră la Madeleine, Beauchamp spuse:

— Ascultă, deoarece suntem în drum, hai să ne abatem puţin pe la domnul de Monte-Cristo; te va distra; e un om admirabil pentru refacerea spiritelor, deoarece nu pune întrebări niciodată; iar după părerea mea, oamenii care nu pun întrebări sunt cei mai iscusiţi consolatori.

— Fie, spuse Albert; haidem la el: mi-e drag.

 

 

Capitolul XI  Călătoria

 

 

Monte-Cristo scoase un strigăt de bucurie văzându-i pe tineri împreună.

— Bravo! spuse el. Nădăjduiesc că totul s-a sfârşit, s-a aranjat.

— Da, glăsui Beauchamp; zvonuri absurde care s-au spulberat singure şi care, dacă s-ar repeta acum, ar avea în mine cel dintâi duşman. Prin urmare să nu mai vorbim despre asta.

— Albert îţi va spune, declară contele, că acesta e sfatul pe care i-l dădusem şi eu. Uite, adăugă el, mă găsiţi terminând cea mai detestabilă îndeletnicire pe care cred că am avut-o vreodată.

— Dar ce faceţi? întrebă Albert. Îmi pare că puneţi ordine în hârtii.

— O, nu în hârtiile mele, căci în ele a fost totdeauna, slavă Domnului, o ordine minunată, dat fiindcă cu nu am hârtii, ― ci în acelea ale domnului Cavalcanti.

— Ale domnului Cavalcanti? întrebă Beauchamp.

— Ei da, nu ştii că el e un tânăr pe care contele îl lansează? întrebă Morcerf.

— A, nu, să fim înţeleşi! răspunse Monte-Cristo. Eu nu lansez pe nimeni şi pe domnul Cavalcanti mai puţin decât pe oricare altul.

— Dar care se va căsători cu domnişoara Danglars în locul meu; ceea ce, continuă Albert începând să zâmbească, precum poţi să bănuieşti, dragă Beauchamp, mă mâhneşte nespus de mult.

— Cum, Cavalcanti se însoară cu domnişoara Danglars? întrebă Beauchamp.

— Ei, dar dumneata vii de la capătul lumii? glăsui Monte-Cristo; dumneata, un ziarist reputat? Tot Parisul nu vorbeşte decât despre asta.

— Şi dumneavoastră, conte, aţi pus la cale căsătoria? întrebă Beauchamp.

— Eu? O, te rog să taci, domnule gazetar, să nu spui aşa ceva. Eu să pun la cale o căsătorie? Nu, nu mă cunoşti; dimpotrivă, eu m-am opus din tot