— A, înţeleg, din cauza prietenului nostru Albert, spuse Beauchamp.

— Din cauza mea? exclamă tânărul. O, nu, te rog! Contele va mărturisi, dimpotrivă, că eu l-am rugat întruna să zădărnicească proiectul acesta care, din fericire, este zădărnicit. Contele pretinde că nu lui îi datorez mulţumiri; fie, voi înălţa, asemenea strămoşilor, un altar Dumnezeului necunoscut.

— Ascultă, spuse Monte-Cristo, rolul meu e aşa de redus încât sunt în termeni reci cu socrul şi cu tânărul; numai domnişoara Eugénie, care nu-mi face impresia a avea o vocaţie profundă pentru căsătorie, văzând cât de puţin dispus eram eu s-o fac să renunţe la scumpa ei libertate, mi-a păstrat toată afecţiunea.

— Şi spuneţi că mariajul e pe cale să se facă?

— O, da, în ciuda celor ce am putut spune. Eu nu-l cunosc pe tânăr; se pretinde că e bogat şi de bună familie, dar pentru mine lucrurile acestea sunt un simplu se zice. Am repetat toate astea până la saturaţie domnului Danglars; el însă e îndrăgostit la toartă de tânărul din Lucca. Am mers până la a-i împărtăşi o împrejurare care, pentru mine, era mai gravă: tânărul a fost răpit la o vârstă fragedă de ţigani, sau rătăcit de preceptorul său ― bine nu ştiu. Ceea ce ştiu însă e că părintele său l-a pierdut din vedere de mai bine de zece ani, aşa că a trăit în aceşti zece ani o viaţă pribeagă, singur Dumnezeu ştie cum. Ei bine, nimic nu l-a putut zdruncina. M-a însărcinat să scriu maiorului, să-i cer acte; priviţi hârtiile. Le trimit, dar, ca şi Pilat, spălându-mă pe mâini.

— Dar domnişoara d'Armilly? întrebă Beauchamp; cum vă priveşte pe dumneavoastră, care îi răpiţi eleva?

— Nu prea ştiu cum; se pare însă că pleacă în Italia. Doamna Danglars mi-a vorbit despre ea şi mi-a cerut scrisori de recomandaţie pentru impresari; i-am dat un cuvânt pentru directorul Teatrului Valle, care mi-e întrucâtva obligat. Dar ce ai, Albert? Îmi pari foarte mâhnit; nu cumva, fără să-ţi dai seama, eşti îndrăgostit de domnişoara Danglars?

— Nu, după câte ştiu, spuse Albert zâmbind cu tristeţe.

Beauchamp se apucă să privească tablourile.

— Dar, în sfârşit, continuă Monte-Cristo, nu eşti în apele dumitale. Haide, ce ai? Spune-mi.

— Mă doare capul, spuse Albert.

— În cazul acesta, dragă viconte, îţi propun un remediu sigur; remediu care mi-a izbutit şi mie ori de câte ori am încercat o indispoziţie.

— Anume? întrebă tânărul.

— Deplasarea.

— Serios?

— Da; şi uite, deoarece în momentul acesta sunt şi eu extrem de indispus, plec. Vrei să plecăm împreună?

— Dumneavoastră indispus, conte? întrebă Beauchamp; şi de ce?

— Eh, îţi e uşor să vorbeşti; aş vrea să te văd ce ai face când, în casa dumitale, s-ar desfăşura o anchetă.

— O anchetă? Ce anchetă?

— Aceea pe care domnul de Villefort o face împotriva simpaticului meu asasin, un tâlhar scăpat din ocnă după câte se pare.

— A, da, glăsui Beauchamp; am citit în ziare. Ce-i cu acest Caderousse?

— Pare-se că e un provensal. Domnul de Villefort a mai auzit despre el când era la Marsilia şi domnul Danglars îşi aminteşte că l-a văzut. De aceea domnul procuror regal depune tot interesul în această afacere, astfel că l-a sesizat pe prefectul poliţiei şi, graţie acestui interes pentru care sunt cât se poate de recunoscător, mi se trimit aci, de cincisprezece zile, toţi bandiţii ce pot fi procuraţi la Paris şi prin împrejurimi, sub pretextul că ar fi asasinii domnului Caderousse; dacă lucrurile continuă astfel, n-o să mai existe, în frumosul regat al Franţei, hoţ sau asasin care să nu cunoască pe degete planul casei mele; de aceea m-am hotărât să le-o las întreagă şi să plec cât voi putea mai departe. Hai cu mine, viconte, te iau.

— Cu plăcere.

— Prin urmare, ne-am înţeles?

— Da, dar unde?

— Ţi-am spus: unde aerul e curat, unde zgomotul adoarme, unde, oricât de orgolios ai fi, te simţi umil şi te vezi mic. Îmi place micşorarea aceasta, mie, despre care se spune că sunt, ca şi August, stăpânul Universului.

— În sfârşit, unde mergeţi?

— Pe mare, viconte, pe mare. Sunt un marinar, precum vezi; de copil am fost legănat în braţele bătrânului ocean şi la sânul frumoasei Amphitrita; m-am jucat cu mantia verde a unuia şi cu rochia azurie a alteia; iubesc marea, aşa cum iubeşti o metresă şi, când n-am văzut-o de multă vreme, îmi este dor de ea.

— Haide, conte, să mergem!

— Pe mare?

— Da.

— Accepţi?

— Accept.

— Bine, viconte. Astă-seară va fi în curtea mea o trăsură de călătorie în care ne putem întinde ca într-un pat; la trăsură vor fi înhămaţi patru cai de poştă. Domnule Beauchamp, este loc pentru patru. Vrei să vii cu noi? Te iau.

— Mulţumesc, vin de pe mare.

— Cum? Vii de pe mare?

— Da, sau cam aşa ceva. Am făcut un mic voiaj în insulele Borromee.

— Ce are a face? Haidem, spuse Albert.

— Nu, dragă Morcerf, ai să înţelegi că, din moment ce refuz, înseamnă că mi-e cu neputinţă. De altminteri, este necesar ― adaugă el coborând vocea ― să rămân la Paris măcar pentru a supraveghea cutia ziarului.

— Eşti un bun şi admirabil prieten, spuse Albert; da, ai dreptate, veghează, supraveghează, Beauchamp şi caută de îl descoperă pe duşmanul căruia i se datorează destăinuirea.

Albert şi Beauchamp se despărţiră: ultima lor strângere de mână închidea toate înţelesurile pe care buzele nu puteau să le exprime faţă de un străin.

— Excelent băiat Beauchamp! spuse Monte-Cristo după plecarea ziaristului, nu e aşa, Albert?

— O, da, un om de inimă, vă asigur; de aceea îl iubesc din tot sufletul. Dar acum, când suntem singuri, încotro mergem? ― măcar că lucrul mi-e aproape egal.

— În Normandia, dacă vrei.

— De minune! Suntem cu totul la ţară, nu-i aşa? Fără societate, fără vecini?

— Suntem între noi, cu cai pentru curse, cu câini pentru vânătoare şi cu o barcă pentru pescuit; atâta tot.

— E ceea ce îmi trebuie; îi dau de veste mamei şi sunt la ordinele dumneavoastră.

— Dar ţi se va îngădui? întrebă contele.

— Ce?

— Să vii în Normandia.

— Mie? Nu sunt liber oare?

— Să mergi unde vrei singur, ştiu,