— Ei, şi?

— Dar să pleci cu omul căruia i se spune contele de Monte-Cristo?

— Aveţi memorie slabă, conte.

— Cum aşa?

— Nu v-am spus câtă simpatie vă poartă mama?

— Deseori femeia se schimbă, a spus Francisc I, femeia e ca unda, a spus Shakespeare: unul era un mare rege, altul un mare poet şi fiecare cunoştea desigur femeia.

— Da, femeia; dar mama nu-i femeia: e o femeie.

— Îi îngădui unui biet străin să nu înţeleagă perfect toate subtilităţile limbii dumitale?

— Vreau să spun că mama e zgârcită cu sentimentele ei, dar că, atunci când le dăruieşte, e pentru totdeauna.

— Aha, glăsui Monte-Cristo oftând; şi crezi că ea îmi face onoarea altui sentiment decât al celei mai perfecte indiferenţe?

— V-am mai spus şi vă repet, declară Morcerf; cu siguranţă că dumneavoastră sunteţi un om foarte ciudat şi mult superior.

— O!

— Da, căci mama s-a lăsat prinsă, nu de curiozitate, ci de interesul pe care i-l inspiraţi. Când suntem singuri, nu vorbim decât despre dumneavoastră.

— Şi ea îţi spune să te păzeşti de Manfred?

— Dimpotrivă, îmi spune: "Morcerf, îl cred pe conte un caracter nobil; caută să te faci iubit de el".

Monte-Cristo îşi abătu privirile şi scoase un oftat.

— Serios? spuse el.

— Încât, înţelegeţi, continuă Albert, în loc să se opună călătoriei mele, o va aproba din tot sufletul deoarece intră în recomandările pe care mi le face în fiecare zi.

— Bine, glăsui Monte-Cristo; pe deseară. Să fii aici la cinci; vom ajunge la miezul nopţii sau la ora unu.

— Cum, la Tréport?

— La Tréport sau în împrejurimi.

— Nu vă trebuiesc decât opt ore pentru a face patruzeci şi opt de leghe?

— Opt ore înseamnă încă mult, declară Monte-Cristo.

— Hotărât, sunteţi omul minunilor şi veţi izbuti nu numai să întreceţi drumul de fier, ceea ce nu e tocmai greu, în special în Franţa, dar să mergeţi mai iute decât telegraful.

— Până una alta, viconte, deoarece tot aveam nevoie de şapte sau opt ceasuri ca să ajungem, fii punctual.

— Fiţi pe pace, nu am altceva de făcut decât să mă pregătesc.

— Atunci, la cinci.

— La cinci.

Albert ieşi. După ce îi făcuse, zâmbind, un semn din cap, Monte-Cristo rămase un moment pe gânduri, absorbit parcă într-o meditare profundă. În sfârşit, trecându-şi mâna peste frunte ca pentru a alunga reveria, se duse la placa de metal şi bătu de două ori.

Bertuccio intră.

— Meştere Bertuccio, îi spuse el, nu mâine, nu poimâine, cum proiectasem la început, ci astă-seară plec în Normandia; până la orele cinci ai timp mai mult decât este nevoie; vei da de veste rândaşilor de la primul popas; domnul de Morcerf mă însoţeşte. Du-te.

Bertuccio se supuse şi un argat alergă la Pontoise să anunţe că trăsura va trece pe acolo la şase fix. Rândaşul din Pontoise trimise la popasul următor un argat care, la rându-i, trimise altul; şi, în şase ceasuri, toate haltele întocmite în drum erau înştiinţate.

Înainte de plecare contele se duse la Haydée, o anunţă că pleacă, îi spuse unde merge şi puse toată casa la ordinele ei.

Albert fu exact. Călătoria, posomorâtă la început, se lumină curând prin efectul fizic al iuţelii. Morcerf nu putuse concepe o atare viteză.

— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, cu poştalionul vostru care face două leghe pe oră, cu legea stupidă care interzice unui călător să treacă înaintea altuia fără a-i cere permisiunea, astfel că un călător bolnav sau cârcotaş poate înlănţui în urma lui pe călătorii veseli şi sănătoşi, nu e nici o plăcere; eu evit acest neajuns călătorind cu trăsura mea proprie şi cu caii mei; nu-i aşa, Ali?

Şi, trecându-şi capul prin uşă, contele scotea un mic strigăt de îndemn care dădea aripi cailor; nu mai alergau, ci zburau. Trăsura gonea ca un tunet pe pavaj şi lumea întorcea capul ca să vadă meteorul învăpăiat. Repetând strigătul, Ali zâmbea, îşi arăta dinţii albi, strângea în mâinile robuste frâiele înspumate, îmboldindu-şi caii a căror coamă frumoasă flutura în vânt; Ali, copilul deşertului, se regăsea în elementul său şi, cu chipu-i negru, cu ochii înflăcăraţi, cu burnusul alb ca zăpada, părea în mijlocul pulberii pe care o stârnea geniul simunului şi zeul uraganului.

— Iată o voluptate pe care nu o cunoşteam, spuse Morcerf, voluptatea vitezei.

Şi ultimii nori de pe frunte se împrăştiau ca şi cum aerul pe care îl spinteca ar fi luat norii cu el.

— Dar unde naiba găsiţi astfel de cai? întrebă Albert. Îi creşteţi într-adins?

— Exact, spuse contele. Acum şase ani am găsit în Ungaria un armăsar faimos, renumit pentru viteza lui; l-am cumpărat, nu mai ştiu cu cât: a plătit Bertuccio. În acelaşi an a avut treizeci şi doi de mânji. Vom trece acum în revistă întreaga progenitură a acelui părinte: sunt toţi la fel, negri, fără o singură pată, afară de o stea în frunte, căci pentru privilegiatul hergheliei iepele au fost alese aşa cum se aleg pentru paşă favoritele.

— Admirabil! Dar spuneţi-mi, conte, ce faceţi cu toţi caii aceştia?

— Precum vezi, călătoresc cu ei.

— Dar nu veţi călători totdeauna...

— Când n-o să mai am nevoie, Bertuccio îi va vinde; şi susţine că va câştiga treizeci sau patruzeci de mii de franci cu ei.

— N-o să existe însă nici un rege în Europa îndeajuns de bogat ca să vi-i cumpere.

— Atunci îi va vinde vreunui simplu vizir din Orient, care îşi va goli tezaurul ca să-i plătească şi care îl va umple la loc administrând lovituri de beţe la talpa supuşilor săi.

— Conte, vreţi să vă comunic un gând ce mi-a venit?

— Spune.

— Acela că, după dumneavoastră, domnul Bertuccio e desigur, cel mai bogat particular din Europa.

— Te înşeli viconte. Sunt sigur că, dacă ai întoarce buzunarele lui Bertuccio pe dos, n-ai găsi nici zece gologani la un loc.

— De ce? întrebă tânărul. Domnul Bertuccio e un fenomen oare? O, dragă conte, nu mă duceţi prea departe în lumea închipuirilor căci, vă înştiinţez, nu vă mai cred.

— Nu e nici o minune cu mine, Albert; cifre şi raţiune, atâta tot. Logica e aceasta: un administrator fură, dar de ce fură?

— Eh, pentru că e în firea lui, spuse