— Nu, te înşeli: fură pentru că are o femeie, copii, dorinţi ambiţioase pentru el, pentru familia sa; fură mai ales pentru că nu e sigur de stăpânul său şi vrea să-şi facă un viitor. Ei bine, domnul Bertuccio este singur pe lume: scoate din punga mea fără să-mi dea socoteală şi e sigur că nu mă va părăsi niciodată.

— De ce?

— Pentru că n-aş găsi unul mai bun.

— Vă învârtiţi într-un cerc vicios: acela al probabilităţilor.

— O, nu; mă menţin în certitudini. Servitorul bun e pentru mine acela asupra căruia am drept de viaţă şi de moarte.

— Şi aveţi drept de viaţă sau de moarte asupra lui Bertuccio? întrebă Albert.

— Da, răspunse contele cu răceală.

Sunt cuvinte care închid conversaţia ca o poartă de fier. Da-ul contelui era unul din aceste cuvinte.

Restul călătoriei decurse cu aceeaşi iuţeală; cei treizeci şi doi de cai împărţiţi în opt popasuri făcură patruzeci şi opt de leghe în opt ore. Ajunseră la miezul nopţii la poarta unui parc frumos. Portarul stătea în picioare şi ţinea poarta deschisă. Fusese înştiinţat de rândaşul ultimului post.

Erau orele două şi jumătate noaptea. Morcerf fu condus la apartamentul său. Găsi baia şi cina gata. Servitorul care făcuse drumul pe scaunul de la spatele trăsurii era la ordinele lui; Baptistin, care făcuse drumul pe scaunul din faţă, era la ordinele contelui.

Albert făcu o baie, mâncă şi se culcă. Toată noaptea fu legănat de susurul melancolic al valului. Când se sculă, se duse ţintă la fereastră, o deschise şi se pomeni pe o mică terasă unde avea în faţă marea, adică imensitatea, iar în spate un parc drăguţ dând într-o pădurice.

Într-un golf de o anumită mărime se legăna o corvetă micuţă având un pavilion cu stema lui Monte-Cristo, stemă reprezentând un munte de aur pe o mare de azur, cu o cruce purpurie în vârf, ceea ce putea să fie tot aşa de bine o aluzie la numele său care reamintea Calvarul şi din care pătimirile lui Christ au făcut un munte mai preţios decât aurul, precum şi crucea infamă, sfinţită de sângele său divin, cât şi la vreo amintire personală de suferinţă şi de regenerare, îngropată în noaptea trecutului misterios. În jurul goeletei erau mai multe bărcuţe aparţinând pescarilor din satele vecine şi care păreau nişte supuşi umili la ordinele reginei lor.

Aci, ca şi în toate locurile unde Monte-Cristo se oprea măcar pentru două zile, viaţa era organizată la nivelul celui mai mare confort; de aceea viaţa devenea imediat plăcută.

Albert găsi în anticameră două puşti şi toate ustensilele necesare unui vânător; o încăpere mai înaltă, de la parter, era consacrată acelor ingenioase aparate pe care englezii, mari pescari pentru că sunt răbdători şi leneşi, n-au izbutit încă să le impună pescarilor îndărătnici din Franţa.

Ziua trecu în aceste felurite exerciţii în care, de altminteri, Monte-Cristo excela: uciseră o duzină de fazani în parc, pescuiră tot atâţia păstrăvi în râuri, luară masa într-un chioşc care dădea spre mare şi li se servi ceaiul în bibliotecă.

A treia zi, pe înserate, zdrobit de oboseala unei vieţi care părea pentru Monte-Cristo o jucărie, Albert dormea într-un jilţ lângă fereastră, în timp ce contele întocmea cu arhitectul său planul unei sere, când tropotul unui cal ce sfărâma pietrişul de pe drum îl sili pe tânăr să ridice capul; se uită pe fereastră şi, cu o foarte neplăcută surpriză, îl văzu în curte pe valetul său de care nu vrusese să fie însoţit pentru a nu-l incomoda pe Monte-Cristo.

— Florentin aici? exclamă el sărind din jilţ; nu cumva mama o fi bolnavă?

Şi dădu buzna spre uşa camerei.

Monte-Cristo îl urmări din ochi şi-l văzu adresându-se valetului care, gâfâind încă, scoase din buzunar un pacheţel pecetluit. Pacheţelul cuprindea un ziar şi o scrisoare.

— De la cine-i scrisoarea? întrebă Albert repede.

— De la domnul Beauchamp, răspunse Florentin.

— Te trimite Beauchamp?

— Da, domnule. M-a chemat la el, mi-a dat banii trebuitori pentru călătorie, mi-a adus un cal de poştă şi m-a obligat să-i făgăduiesc că nu voi poposi până n-ajung la domnul: am făcut drumul în cincisprezece ore.

Albert desfăcu scrisoarea, înfiorându-se: de la primele rânduri scoase un strigăt şi apucă ziarul cu un tremur vădit.

Deodată ochii i se întunecară, picioarele i se tăiară şi, gata să cadă, se sprijini de Florentin care întindea braţele să-l susţină.

— Bietul băiat! murmură Monte-Cristo cu glas aşa de încet încât nici el nu-şi auzi cuvintele de compătimire; e scris deci ca greşeala părinţilor să cadă asupra copiilor până la a treia şi-a patra generaţie.

În vremea asta Albert îşi recăpătase puterile şi, continuând să citească, îşi scutură părul muiat de sudoare; mototoli scrisoarea şi ziarul:

— Florentin, spuse el, calul dumitale e în stare să facă drumul înapoi la Paris?

— E un biet căluţ cotonog, de poştă.

— O, Doamne. Şi cum era casa când ai plecat?

— Destul de calmă; înapoindu-mă însă de la domnul Beauchamp, am găsit-o pe doamna în lacrimi; mă chemase, vrând să ştie când vă înapoiaţi. I-am spus atunci că plec la dumneavoastră din partea domnului Beauchamp. A făcut o mişcare ca pentru a întinde braţul să mă oprească; dar, după un moment de gândire, a spus: "Da, du-te Florentin şi să vină".

— Da, mamă, da, murmură Albert; vin, fii liniştită, va fi vai de netrebnic... În primul rând însă, trebuie să plec.

Porni înapoi spre camera unde îl lăsase pe Monte-Cristo.

Cinci minute fuseseră de ajuns pentru a opera o tristă metamorfoză; ieşise într-o stare de calm, se înapoia cu glasul alterat, cu chipul brăzdat de îmbujorări febrile, cu ochi scânteietori sub pleoape încercănate şi cu mersul şovăitor al unui om beat.

— Conte, glăsui, el, vă mulţumesc pentru buna dumneavoastră ospitalitate de care aş fi vrut să mă bucur mai îndelung, dar trebuie să mă întorc la Paris.

— Cum? ce s-a întâmplat?

— O mare nenorocire; îngăduiţi-mi însă să plec, e vorba de ceva cu mult mai preţios decât viaţa mea. Nici o întrebare, conte, vă rog însă daţi-mi un cal.

— Caii mei sunt la dispoziţia dumitale, viconte, spuse Monte-Cristo; ai să te istoveşti, însă, de oboseală gonind călare; ia o caleaşcă,