de subţire, înalt şi cu mare putere, parcă ar fi cântat ajutată de o foiţă de leandru sau de păr, cum făceau băieţii când se duceau sau se întorceau noaptea de pe la fetele lor. Dar era glasul ei, nu al foiţei, îi strângea sau îi umfla gâtul, ţipând cu întreruperi de-ai fi zis că vocea i se frângea sugrumată. Era în cântecul ei o credinţă potrivnică oricărei gândiri, pe care o au numai fetele şi o pierd muierile, că e aşa cum ştie ea, orice i-ai spune, chiar dacă ai lua-o de mână şi ai duce-o să vadă cu ochii ei pe băiatul la care ţine, peste fusta ridicată a alteia...

Când soarele se dusese de tot fata se oprise de mult din cântat şi începuse Ciulea. De la locul lor de acolo unde stăteau ai fi zis că fetele n-au simţit că se apropie întunericul fiindcă ele continuau să împungă cu acul în iile lor şi te mirai cum de mai vedeau să coasă înainte. În curând însă se ridicară toţi şi băieţii încălicară pe cai şi o luară spre sat. Cârduri de oi şi de vite behăiau neîncetat, prinse de excitaţia asfinţitului, sfârşitul unei zile, mulsul şi domnia tăcută a nopţii.

 

XVI

Isosică nu apucă să intre bine în curte cu caii că alde tat-său îi şi spuse că Aristide trimisese pe cineva după el să-l cheme.

– Ce-are cu mine? zise Isosică fără să se mire.

– El ştie, de unde să ştiu eu, răspunse şi tatăl tot aşa.

Şi adăugă amănuntul că să se ducă nemâncat, de astă dată cu oarecare nedumerire, ca şi când s-ar fi găsit mulţi oameni în sat care să nu poată mânca de două ori la rând. Pesemene că de atâţia ani de când trăia bine Aristide ajunsese să creadă că şi alţii o duceau tot aşa şi că nu le priia două mese una după alta, cum nu i-ar fi priit lui. Încât Isosică făcu ceea ce ar fi făcut şi tat-său, se aşeză la masă şi abia pe urmă se spălă pe mâini, îşi puse o cămaşă curată şi plecă la Aristide.

Se înserase bine peste tot, se vedeau luminile din vetre şi acea mişcare înceată a umbrelor din faţa uşilor deschise spre bătătură, din care se putea ghici că toată lumea începuse, sfârşise sau era încă la masă: întunericul se clătina străpuns de razele tremurătoare care veneau din tindă şi care lăsau să se vadă câinele aşteptând pe prispă aşezat în fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, a cărei sursă putea să fie acolo în tindă între cele două odăi, a unui copil care ducea lingura la gură, sau a unei fete care spăla vasele şi le punea curate la locul lor pe poliţă. Salcâmii, nemişcaţi şi întunecoşi, păreau fără frunze, uriaşi tăcuţi şi negri care poate că dormeau şi ei sporind astfel liniştea care atrăgea animalele să se lipească cu burta de pământ şi pe oamenii care îşi mai purtau încă fiinţa cine ştie pe unde şi încotro, să se grăbească să facă acelaşi lucru: somnul era o taină de aici de jos, nicăieri sus cerul nu se oprea să doarmă, se schimba mereu până la ziuă şi poate doar soarele mai apropiat de oameni dormea şi el în timpul nopţii... Era însă greu de lămurit cum ajungea el totuşi dimineaţa pe dedesubt să răsară din nou tocmai în partea cealaltă...

– Vorbeam cu nean-tău Năstase şi cu gineri-meu, zise Aristide când Isosică intră în odaie şi fostul primar de dinainte de război îi arătă cu mâna un scaun lângă el, să se aşeze. Că el zice că comuniştii n-or să ţină mult, că n-o să-i sprijine nimeni. Şi eu îi spuneam că se găseşte, găseşti să-l omori şi pe tac-tău. Dacă chem eu aici la mine pe Badea lui Ilie Cârcâdaţ şi-i spun, bă, îţi dau un pogon de pământ, dă-i una în cap lui alde tac-tău! Ai să vezi că-i dă!

Năstase ascultă toată chestia asta tăcut şi scârbit. Era neras şi arăta mult mai bătrân decât era, în timp ce frati-său Aristide, care nu era decât cu doi-trei ani mai tânăr decât el, arăta cu mult mai puţin. Pe pat fiul cel mare al lui Năstase, Dan, tăcea şi el şi fuma cu ţigara în mână în timp ce Isosică o ţinea între buze şi umplea odaia de fum.

– Cum dracu de nu se dădu, mă, câinele ăsta al lui nean-tău Aristide la tine? se miră Năstase uitându-se la Isosică. Pe Dan era să-l muşte de picior!

Isosică avea într-adevăr acest dar ciudat că trecerea lui prin sat şi chiar prin curţile altora nu era nici anunţată şi nici însoţită de lătratul vreunui câine. De aceea şi drumurile lui erau greu de urmărit, trecea pe uliţi agale învăluit în fum şi nu o dată unii se certau că l-au văzut în acelaşi timp în locuri diferite, cu martori. Când pleca dintr-un loc parcă pierea, cu toate că se putea întâmpla să stea în locul acela ceasuri întregi. Dacă ar fi fost întrebat cel care îl văzuse stând, să zicem pe o podişcă împreună cu cineva, încotro a luat-o când a plecat, acela n-ar fi ştiut să spună precis, chiar dacă drumul n-ar fi avut decât un încoace şi un încolo, adică n-ar fi fost o răspântie de uliţi, ci un drum drept şi fără cotituri. Numai taică-său băgase odată de seamă că nu-l lătra un câine, care tot aşa, cum zisese şi Năstase, la el se repezise să-l sfâşie. „De ce, măi Gheorghe, nu se dau câinii la tine când intri într-o curte?” „Mă cunosc, dă-i dracu”, răspunsese Isosică nepăsător. Dar nu era adevărat, fiindcă chiar dacă nu-l cunoştea, cel mai învrăjbit câine se potolea deodată la vederea lui sau doar la auzul glasului lui, iar alţii începeau chiar să se gudure, cădeau pe spate cu labele în sus şi Isosică se apleca în treacăt, îi gâdila pe burtă şi îşi vedea de drum.

– S-o fi culcat şi el, îi răspunse Isosică lui Năstase. Mai dorm şi câinii!

În odaie