era lumină albă, frumoasă, de petromax, însă la geamuri fuseseră închise pe dinafară obloanele. Toată casa mirosea a pâine proaspătă şi a friptură pe jărăgai. Velinţele roşii de pe pat şi şervetele mari de la ferestre cusute cu şabace de mătase împodobeau odaia ca la alţii la botez sau la Anul Nou.

– Bea, mă, Isosică, zise Aristide turnând dintr-o sticlă într-o ceaşcă mică şi înflorată de porţelan.

Parcă turna doctorie, aşa grijă avea să nu pice ceva pe jos. Băiatul gustă şi se îndreptă în scaun, cu ochii mari. Aristide nu bea ţuică obişnuită, ci dintre acelea în care nu se pune deloc apă când se distilează în cazan, iese de prună curată, de struguri sau de ce e, cu un grad mare: ce scot alţii dintr-un cazan, dintr-o astfel de fierbere iese de trei patru ori mai puţin. Trebuia să fii însă ca Aristide să te înduri să scoţi atât de puţin.

– Aşa că asta e, continuă Aristide adresându-se lui frati-său.

– Nu e aia, zise Năstase tărăgănat şi cu dispreţ. Ala care zici tu, Cârcâdaţ, e un beţiv!

– Ăla e un beţiv, ăla e un curvar, ăla e un hot, zise Aristide. Eu nu guvernez numai pe unii, toţi sunt sub autoritatea mea.

Năstase nu mai răspunse prin cuvinte, ci prin clătinături din cap: nu era aşa, nu se poate susţine pe baza asta că poţi să guvernezi.

– Îi guvernezi pe toţi, sigur că da, zise gineri-său, inginerul agronom, dar trebuie să faci deosebirea, aşa am eu impresia...

– Cum mă dădură ei pe mine jos, se minună atunci Nae Cismaru şi se mişcă pe pat ca sub stăpânirea unei mari emoţii. Vine la mine cum ar fi seara, alde băiatu ăsta, notarul, şi zice domnule Nae Cismaru, nu vreai dumneata să fii primar? Vreau, Nică, zic, cum dracu să nu vreau, şi zice, vino mâine la primărie să te instalezi, am ordinul respectiv, o să fii primarul comunei. M-am dus eu dimineaţa, – m-am dus de dimineaţă, că noaptea uite aşa m-am întors şi pe-o parte şi pe alta, mă, zic, ce-o fi, şi spre ziuă n-am mai putut să dorm neam – şi când am ajuns la primărie, aşa erea, a venit pe urmă notarul şi am citit şi eu, scria negru pe alb: „Nae Cismaru e numit primar”. Am stat eu pe acolo până la prânz până am luat în primire de la Cochinţu şi nu plecă bine Cochinţu că văz că intră unul aşa cu şapcă în cap şi zice: „Cine e primar aici?” „Eu sunt”, zic. „Îmi pare rău, zice, dar nu mai eşti. O să dai în primire lui Ciocotă.” „Cine dracu e ăsta?” zic. „Dracu, cine să fie, dacă dumneata că eşti de aici, şi nu-l cunoşti, de unde vreai să-l cunosc eu?” Pe urmă am aflat cine era Ciocotă, e de pe la vale, ţine pe-a lui Ion Ilie Albuleasa, care are un băiat la Bucureşti, la Pirotehnie, dracu să-l ia.

– Cât o să stea şi Ciocotă, zise Aristide. Dacă o să înţeleagă o să stea mult!

– Ce să înţeleagă? întrebă Nae Cismaru, cu îndoiala celui care n-a înţeles şi căruia îi e frică să nu descopere că ar fi trebuit sau ar fi putut totuşi să înţeleagă. Ce să înţeleagă, Aristide, ce e de înţeles aici?

– Asta nu ştiu, zise Aristide. Presupun că e ceva de înţeles şi că nimeni nu înţelege, altfel nu s-ar perinda ei primarii câte şase pe an.

Nu vroia să-i spună sau poate nu ştia nici el, însă cuvântul perinda arăta că observase totuşi acest fenomen şi că se gândise la el, deci ceva tot ştia.

– Tată, deschide uşa, se auzi din tindă glasul unei fete, şi sări Dan şi-i deschise.

Maică-sa venea din urmă cu farfurii şi cu pui fripţi şi fata se întoarse şi aduse sticle de vin, pahare şi furculiţe. Pe urmă ieşiră amândouă.

– Ia hai să luăm ceva, zise Aristide, şi traseră toţi scaune de pe lângă pereţii albi, încărcaţi de jur-împrejur până la brâu de velinţe bătute în cuie nevăzute şi se aşezară. De ce plecaşi, Lenuţo, zise Aristide tare, ia treci încoace şi bea şi tu un pahar de vin.

– Păi noi am luat în tindă, zise atunci fata reapărând în odaie cu cozile ei negre şi groase pe spinare.

Rămase în picioare lângă taică-său, puse mâna pe un pui, îl rupse în două, apoi îl rupse iar şi începu să mănânce împreună cu ceilalţi, deşi zisese că luase în tindă. De ce o chemase Aristide numai pe ea şi nu şi pe maică-sa? Năstase, frate-său, mânca cu poftă, dar parcă şi cu silă pentru pofta pe care o simţea, sau poate rămăsese cu dispreţul dinainte în sine, când spusese frate-său că se găseşte ce vrei, chiar să-l omori pe tac-tău.

– Toarnă, mă, tu un pahar de vin, spuse el lui fiu-său Dan, ca şi când numai în el ar mai fi avut încredere, după care îşi luă seama şi adăugă: toarnă la toată lumea.

Isosică mânca la fel cum fuma, îndelung şi pe gânduri, mesteca atât de minuţios, că în cele din urmă te puteai întreba dacă mai avea ce înghiţi; înghiţea totuşi, cu pregătiri care făceau ca fălcile lui să se mişte foarte vizibil în sens diferit, una spre urechea dreaptă şi cealaltă spre urechea stângă; când se uneau egal, mestecatul se oprea şi gâtul lui Isosică se îndoia înainte ca la cocoşi. Se vedea că îi plăcea, arăta şi el mirat de cât de buni pot fi nişte pui de găină cruzi, cu mujdei şi pâine caldă din ţest, îi mâncai întregi, cu oasele lor cu tot.

– Eu m-aşteptam ca Moromete, zise Aristide punând mâna pe pahar. Hai să bem!

Nu-l ridică însă să-l ciocnească, fiindcă nici ceilalţi nu puseseră mâinile pe pahare, aveau gurile pline. Apoi ciocniră şi duseră paharele sub nas şi dădură fiecare, pe rând, şi cu o îndoire înceată, de parcă s-ar fi uitat buimăciţi în tavan, capetele pe spate. Unii chiar clănţăniră dinţii pe pahar şi nu-şi reveniră din uimire şi trecu multă vreme până îşi aduseră iar aminte