schimba vesel scutece în toiul nopţii, iar în cele din urmă, după ce ar slăbi cât e nevoie, ar veni la el în pat şi s-ar fute în draci cu el în semn de recunoştinţă, după care el ar fuma gânditor o ţigară la fereastră şi s-ar hotărî s-o ia de nevastă. Aproape că-i dădură lacrimile gândindu-se cum i-ar da ei lacrimile văzându-l cum sprijină un genunchi în pământ şi-i pune întrebarea, un gest sensibil, jigodia care-o lăsase cu burta la gură nu s-ar fi gândit nici într-un milion de ani la aşa ceva, fustangiul, aşa că puiul ăla de lele n-ar avea decât să treacă pe acolo cu maşina de câte ori voia, regretându-şi profund prostia, pe când copilaşul se zbenguia în curte, era prea târziu, erau o familie şi nimic nu avea să-i despartă vreodată.

Însă trebuia să-şi aducă aminte să întindă un prosop pe jos în dreptul uşii în timp ce fuma gânditor, altminteri mami s-ar face foc, fiindcă după ce fuma ea susţinea mereu că totul mirosea a fum şi-l punea să spele toate hainele din casă. Şi ar face bine să şi-o tragă pe tăcute dacă nu erau căsătoriţi, fiindcă mami era de modă veche. Era destul de incomod să trăieşti cu mami. Dar Miss Hacienda ar face bine să fie pregătită s-o tolereze pe mami, care era o companie foarte plăcută cât timp îşi lua pastilele, şi ce dacă avea aproape optzeci de ani şi defila prin casă în sutien? Era casa ei, dar-ar dracii. Ar fi bine să n-o audă vreodată pe Miss Hacienda spunând un cuvânt rău despre mami, care-l ţinuse cu bani în şcoala profesională din care ieşise frizer, de exemplu de ce-i ieşeau smocuri de păr sur din urechi, fiindcă asta ar omorî-o pe mami, care-i amintea întotdeauna angajatului de la gaze că fusese o bunăciune în liceu. Cum i-ar plăcea lui Miss Hacienda ca după o viaţă de muncă grea să ajungă zbârcită şi uitucă, iar te miri ce ştoarfă cu burta la gură, îmbrăcată ca o văcăriţă mexicană, să se mute la ea şi să înceapă să se plângă de părul ei din urechi? Cine se credea Miss Hacienda, Regina din Saba? Din partea lui, n-avea decât să intre în travaliu în biserica episcopaliană, el o să şi-o ia în continuare la labă pe taburetul de muls din cămară câte zile mai avea, înainte să îngăduie ca mami să fie jignită, şi cu asta basta.

La ieşirea din biserică, Miss Hacienda văzu un bărbat bătrâior, pântecos şi cu nasul coroiat, cum se ridică furios de pe o bancă de lemn şi intră valvârtej în Frizeria lui Mickey, trântind uşa după el.

2

În dimineaţa următoare, mami avu chef de o omletă. Când el îi spuse că întârzie, ea zise „nu-i nimic“ pe un ton care-i dădu clar de înţeles că o se ardă din nou din greşeală / intenţionat încercând, chipurile, să-şi facă singură omletă. Aşa că-i făcu omleta. Când o întrebă dacă era bună, ea spuse că merge, ceea ce însemna că era proastă şi că trebuia să facă clătite. Aşa că făcu clătite. Pe urmă o sărută pe obraz şi zbură pe uşă afară, în mare întârziere, la Şcoala de Şoferi.

Şcoala de Şoferi se afla pe locul unei foste parcări elegante de serviciu de pe vremea lui Carter, devenită acum un buncăr alb cu stucaturi şi năpădit de bălării, cu geamuri mate şi o firmă instabilă pe care scria: Şcoala de Şefori. Înăuntru era o masă de conferinţe care ocupa cea mai mare parte a unei încăperi care mirosea ca o masă de conferinţe lăsată în soare, cu nişte cafea vărsată pe ea.

— Cine întârzie mănâncă bătaie, spuse instructorul de la Şcoala de Şoferi.

— Scuze, zise frizerul.

— Am glumit! spuse instructorul, înmânându-i un teanc de materiale în dezordine frizerului, care încerca să-şi scoată ochelarii. Ce ziceam adineauri e că scopul nostru e să studiem o serie de lucruri sau de aspecte în ceea ce priveşte şofatul, da? Asta înseamnă siguranţă, asta înseamnă dacă mergem cu viteză când e liber sau dacă poate să apară un pieton sau o fatalitate sau o familie care a ieşit să se distreze la volan, iar dacă nu ai mereu bine întipărită în minte siguranţa sau destinul familiei ăleia, ce poate să se-ntâmple? Cine ştie?

— O ciocnire? spuse cineva.

— Un accident? zise altcineva.

— Pot să se producă amândouă, ciocnire şi accident, spuse instructorul. Oricare dintre ele poate sau ar putea. Fiindcă am văzut, în calitatea mea de paramedic care face resuscitare cardiopulmonară, multe situaţii când, şi-mi pare rău dacă vi se pare de prost gust sau exagerat, a trebuit să stau în vehiculul de intervenţie cu mâna sau cu braţul retezat al cuiva, chiar al unui copil, plângând de unul singur de parcă n-aş fi fost instruit corespunzător, aşa cum ştiu că n-a fost nici unul dintre voi, pe când eu am fost, şi de ce ţineam mânuţa sau braţul ăla mic şi boceam? Din cauză că unul ca voi, oameni buni, cum ştiu că sunteţi, nu asta spun, da’ ce a decis? Ce aţi decis? Sau ei. Ce au decis ei? Persoana care i-a retezat braţul copilului pe care-l ţineam în ziua despre care v-am vorbit?

Nu ştia nimeni.

— Au decis s-o calce, asta aţi făcut, spuse instructorul trist, cu milă atât pentru copilul fără braţ, cât şi pentru acei oameni altminteri cumsecade care, în ziua aceea de rău-augur, au decis s-o calce şi care stăteau acum în faţa lui, cu vieţile ţăndări.

— Eu n-am lovit pe nimeni, zise o fată cu un tricou pe care scria Deranj. Doar m-a oprit agentul.

— Dar eu vorbesc despre aspectul posibilităţii, da? zise amabil instructorul. Vorbesc despre ce se-n­tâmplă dacă pleci de-aici ca bărbat sau femeie care nu şi-a schimbat tiparele de gândire după materialul pe care sunt pe punctul să vi-l prezint, cu imagini şi date statistice, da? Unele dintre lucrurile astea sunt ciocniri, altele sunt răni de parcurs