de care m-am ocupat personal, iar altele sunt răni pe care le-am descărcat de pe internet, ca să aveţi ocazia să vedeţi nişte tipuri de vătămări care se produc peste tot în ţară, da? Şi din ce cauză? Din cauză de consecinţe. Din cauză că suntem oare pe pământul ăsta sau pe o insulă?

— Aha, spuse fata cu Deranj, care păru acum pusă la respect şi convinsă.

Dincolo de geamul mat erau o pădurice, un pârâu, o agenţie de asigurări şi o cutie poştală Fed-Ex înclinată din cauza săpăturilor de la conducte. Erau şase elevi. Unul era frizerul. Un altul era un băiat de la ţară cu o servietă, care-şi lua notiţe conştiincios şi punea întruna întrebări cu fruntea încreţită, ca şi cum, dacă tot fusese prins conducând cu viteză, cocheta acum cu o carieră de om al legii. Radarul funcţiona prin raze de sonar? Cât de obraznic trebuia să fie cineva ca să-l poţi imobiliza cu pistolul cu spray paralizant? Lângă băiatul de la ţară stătea fata cu Deranj. Alături de fata cu Deranj era un bărbat mai în vârstă, foarte, foarte fericit şi tuns perie, cu o cămaşă de cowboy şi o cravată de piele cu eghileţi, care râdea la tot ce se spunea şi părea să considere un mare privilegiu prezenţa la Şcoala de Şefori chiar în ziua asta, cu grupul ăsta de oameni de ispravă, şi care la sfârşitul întâlnirii propuse să se facă un grătar pe lună la el acasă, ca să se păstreze legătura. De partea cealaltă a mesei, vizavi de Fericilă, stătea o femeie cu părul alb, cam de-o vârstă cu frizerul, care făcea întruna trimiteri ironice la filme şi la cărţi de care frizerul nu auzise în viaţa lui şi care-şi dădea ochii peste cap la lucrurile pe care le spunea instructorul, scriind totodată Ajută-mă! şi Înveseleşte-mă! în agendă şi arătându-i-o peste masă lui Fericilă, ca să citească, fapt care părea să-l facă pe Fericilă să nu se simtă în largul lui.

Lângă femeia cu părul alb stătea o fată drăguţă. O fată foarte drăguţă. Frăţică! Una dintre cele mai drăguţe fete pe care le văzuse vreodată frizerul. Mamă, dar drăguţă mai era! Avea părul încreţit şi lung până la talie, ochi de ciută, cam cum au egiptencele, şi răspândea o sinceritate şi o inteligenţă care-l făceau să nu se poată uita în altă parte. Era clar că locul ei nu era aici, la masa de conferinţe, cu o mână la ochi, în calea unei raze de soare ce strălucea pe un inel turcoaz foarte frumos, care părea s-o confirme ca pe o persoană exotică, ascunsă şi versată în treburile orientale, o persoană cu care te puteai închipui foarte uşor făcând dragoste la bordul unei barje pe Nil, să zicem, înconjuraţi de mii de lumânări care miroseau ciudat, sau, dacă stai să te gândeşti, poate că era amerindiană, şi o văzu stând la uşa unui cort, purtând aceeaşi expresie sinceră şi inteligentă, pe când el se întoarcea de la vânătoare cu o pradă bogată de iepuri morţi, şi asta fiindcă fusese acceptat în trib la cererea ei, după ce omorâse public un iepure alb drăgălaş, ca să demonstreze că era un om al pădurilor, sau poate că de fapt îl lăsaseră să sară peste partea cu iepurele fiindcă le vorbise cu atâta francheţe despre necinstea omului alb şi le dăduse informaţii despre un fort, după ce-i făcuse la început să promită că n-o să ucidă femei sau copii. Şi-l închipui pe unul dintre viteji spunându-i, pe când ea freca doi ştiuleţi de porumb unul de altul în lumina asfinţitului, lângă o terasă de piatră care-ţi lua ochii, că era norocoasă să-l aibă pe frizer, care avea leacuri puternice din cauză că era un vraci puternic, iar ea zâmbi în tăcere, frecând cei doi ştiuleţi ceva mai repede, amintindu-şi-l pe frizer gol la ei în cort, deşi, dacă te uitai mai bine, se părea că era de fapt italiancă.

Fata îşi ridică privirile şi-l surprinse holbându-se la ea. El îşi plecă ochii şi începu să frunzărească ma­terialele de la curs.

După o serie de planşe cu răni îngrozitoare, instructorul întrebă dacă ştia cineva câte droguri lua o persoană care zbura prin parbriz cu o sută treizeci pe oră, după ce lovea un capăt de pod sau o vacă. Nu ştia nimeni. Instructorul spuse că foarte multe. Fericilă zise că avusese o presimţire că erau foarte multe, ăsta fiind şi motivul, nu-i aşa?, pentru care oamenii mureau. Instructorul spuse că ori asta, ori resturile ricoşate, ori strivirea totală a pieptului.

— Probabil c-ar fi suficient, zise Fericilă cu un rânjet.

— Deci ce vreau să spun? zise instructorul, arătând cu indicatorul spre o planşă de retroproiector cu o caricatură în care un bărbat mergea cu maşinuţa spre piatra de mormânt, vorbind vesel la telefonul din maşină. Să zicem că ne simţim bine, foarte bine, sau rău, ceea ce e exact opusul, să zicem că tocmai am avut parte de un deces, o avansare, naşterea unui copil, o ceartă cu soţia sau cu consoarta, dar ce vreau să spun e că experimentăm un vârf emo­ţional, da? Fiindcă lucrul pe care poate că-l uităm atunci, indiferent dacă suntem fericiţi, certăreţi, trişti sau bucuroşi, nu contează, e că două tone de maşină reprezintă obiectul în care sau înăuntrul căruia vă aflaţi, conducându-l, şi sper că nu cu viteză mare sau mai ştiu eu cum, deşi de dragul exemplului ăstuia ipotetic mă tem că trebuie să plecăm de la ideea că, da, aveţi viteză mare, fiindcă aşa şi nu altfel se produce următoarea imagine oribilă.

Acum, pe planşa de retroproiector erau împrăştiate părţi din corpul caricaturizat al bărbatului, iar telefonul lui din maşină zbura spre ceruri pe aripi de îngeraşi. Frizerul se uită din nou la fata drăguţă. Ea îi zâmbi. Inima lui începu să bată accelerat. Asta nu se întâmpla niciodată. Nu-ţi zâmbeau. Mă rog, era tânără. Poate că-i zâmbise doar fiindcă nu ştia cum să