auzit probabil zvonuri. Este foarte rapidă. Ceea ce înseamnă că în aproximativ o zi va ajunge la granița Golului. Justine nu e ca mine, e dulce, e bună și e foarte optimistă, are toate calitățile cu care se poate mândri specia noastră. A fost implicată timp de secole în activitatea diplomatică. Zboară singură spre Gol în speranța că poate vorbi cu Lordul Cerului. Ea consideră că rațiunea va prevala. Dar mai întâi trebuie să ajungă în interior. Oamenii au făcut asta o dată, înainte. Inigo și Mergătorul-Pe-Apă ne-au arătat-o. Fac apel la tine, cel de-al Doilea Visător, să-l contactezi pe Lordul Cerului pentru ultima dată și să-i ceri s-o lase pe Justine să intre. Asta-i tot, cere-i doar acest singur lucru, nimic altceva. Nu trebuie să-i vorbești despre faza de devorare sau despre Pelerinaj. Dă-i numai o șansă fiicei mele de a încerca să negocieze cu ceea ce trece drept autoritate acolo. Justine are de gând să pătrundă în graniță indiferent ce se va întâmpla. În ciuda a tot ce i-am spus ca să încerc s-o opresc, ea crede în umanitate, crede că natura noastră trebuie să fie plasată pe acest altar străin și să-i fie dată o șansă. Ea crede în noi. Sper, te rog, că vei face ceea ce poți ca să-i dai această șansă. Nu o lăsa pe fata mea să moară în zadar, te implor. Dacă există ceva de care ai nevoie sau dorești, atunci contactează-mă în deplină siguranță, la codul de pe acest fișier. Te rog. Pentru ultima oară, ajută-ne să punem capăt la ceea ce se întâmplă acolo. Nu a rămas prea mult timp. Ajut-o. Numai tu poți s-o faci.

Araminta își puse mâinile în cap când mesajul se încheie. Nu dorea decât să se ghemuiască și să părăsească universul.

– Mulțumesc pentru fir-ar al dracului de nimic, a spus ea urmărită de amintirea lui Gore.

În același timp, a simțit născându-se o urmă de îndoială. Poate că această femeie, Justine, poate face ceva. Poate că, în final, nu depinde totul doar de mine.

Nu-i rămânea decât să intre în contact cu Lordul Cerului fără ca Visul Viu și toți ceilalți să-i dea de urmă. Da, chestia asta ar trebui să fie mortal de ușoară pentru cineva care nu e în stare nici măcar să facă o unitate culinară să-i producă un sandviș.

În mijlocul unui deșert de noroi uscat era o casă, un iglu de nisip ars. Avea o ușă de lemn, care cu ani în urmă fusese vopsită verde-închis. Lumina solară puternică și vânturile prăfuite o șlefuiseră până la lemnul crud, deși unele pete de verde încă perseverau în crăpăturile dintre plăcile de stejar.

Cunoștea ușa aceea. O știa bine. Știa ce se află în spatele ei. Soarele atârna de apexul cerului de safir al acelei lumi, albind complet orice culoare din deșert. Așa a fost întotdeauna. Descălecă de pe uriașul Charlemagne aproape de iglu, făcând roba albă să fluture în jurul lui. Gluga adâncă îi proteja fața de razele penetrante ale soarelui. Cumva, cei câțiva pași până la ușă au durat o veșnicie. Picioarele se luptau cu forța necunoscută care îi opunea rezistență la fiecare pas. Se tot întreba dacă voia să facă acest lucru, deoarece, în cele din urmă, și-a dat seama că forța care i se împotrivea era de fapt frica. Teama de ceea ce îl aștepta de partea cealaltă a ușii. A continuat, oricum, pentru că, la fel ca întotdeauna, nici acum nu avea nicio altă opțiune, nicio voință, nicio independență. Efortul l-a lăsat tremurând de epuizare, dar în cele din urmă ușa era în fața lui. A ridicat mâna, plasând-o cu palma în jos pe lemnul cald, simțind senzația familiară de suprafață netezită de nisip. A împins. Ușa s-a deschis și întunericul s-a revărsat în afară contaminând lumina soarelui, ridicându-se în jurul lui ca o ceață. Groaza i s-a intensificat. Dar ușa era deschisă. Nu mai era nimic acum între el și persoana care locuia în casă. Ceva se mișcă în umbră, o prezență care se desprindea din ea.

– Tu și tatăl tău ați avut amândoi curajul de a face alegerea potrivită în final, i-a spus o voce. Nu că părerea mea ar conta în vreun fel. Dar mă bucur. M-am gândit că-ți datorez această a doua șansă.

– Tatăl meu?

Se aplecă – crawlerul se clătină din nou, în timp ce șenilele din față treceau peste o altă creastă de gheață, iar nasul țeapăn se înclină brusc în jos.

Aaron se scutură, lumea reală chemându-l înapoi din starea de confuzie. Se agăță strâns de brațele scaunului și se uită prin fanta parbrizului. Afară era un întuneric profund, miez de noapte sub norii care dominau pe o distanță de cinci kilometri spre cerul urlător al uraganului. Fasciculele farurilor din față erau obturate de zăpada abundentă. Mica parte de teren pe care o făceau vizibilă le releva niște bolovani de gheață mari cât jumătate din dimensiunea crawlerului. Izbucnirile regulate de lumină ale fulgerelor le arătau că bolovanii periculoși cu muchii ascuțite erau împrăștiați pe terenul înghețat în toate direcțiile, la nesfârșit. Distanțele înguste dintre ei erau din ce în ce mai puține și tot așa fusese și în ultima oră. Era un adevărat coșmar geografic. Progresul înregistrat era jalnic, iar situația se înrăutățea. Verifică sistemul de navigație inerțială al vehiculului. În ultimele două ore reușiseră să parcurgă impresionantul total de șapte kilometri și un sfert, din care doar foarte puțin fusese într-o frumoasă linie dreaptă spre înainte. Trecuse mai mult de o zi de când nava necunoscută trăsese în Hanko cu un m-reductor Hawking. Începea să-și dorească să fi avut capacitatea de a calcula calendarul precis pentru cât timp i-ar lua armei să digere planeta din interior. Dar chiar dacă ar ști exact momentul în care continentele vor intra în implozie, asta nu ar face crawlerul să meargă mai repede. Prima lui estimare brută de trei zile era suficient de realistă.

Rețeaua crawlerului încetini șenilele, lucru pe