care Aaron îl percepu mai întâi ca pe o schimbare în vibrația constantă care afecta cabina. Când a întrebat-o de ce, i-a fost arătat rezultatul tatonării cu un fascicul radar. Înaintea lor era o ruptură în sol, o fisură verticală de peste zece metri.

– Madona! a exclamat Inigo în timp ce studia profilul radar. Fața îi era ușor umbrită de lumina violetă slabă emisă de cele două benzi polyphoto din tavanul cabinei. Ne va lua o jumătate de oră ca să ne croim drum prin aia.

– Tu ești expertul, murmură Aaron acru.

Inigo îi aruncă un zâmbet.

– Cu siguranță sunt. Apucă maneta de control manual și dădu înapoi, apoi activă lamele din față. Acestea s-au extins din vârful crawlerului și au început să se rotească. Vehiculul a pornit din nou și lamele au atins spiralând gheața. Un nor mare de granule de gheață murdară se ridică în viscol. Țipătul lamelor rezona în cabină. Întreg vehiculul a început să se agite în timp ce își săpau drum înainte. Inigo direcționa lamele cu atenție, făcând o curbă pentru a rula paralel cu fisura, care continua să coboare. Norul de gheață reducea vizibilitatea la zero. Se baza pe senzorii crawlerului și pe propriul său efect de scanare de câmp. Mesia cel pierdut trebuie să fi avut niște programe sofisticate de filtrare, a decis Aaron. Propria sa scanare îi arăta doar puțin dincolo de caroseria crawlerului. Gheața pe care o traversau apărea ca o substanță compactă groasă, dantelată cu rocă și sol, ca o pâclă aproape opacă. Dar Inigo era capabil să discearnă structura, știind când să se retragă și când să aplice presiune.

Zgomotul lamelor îi irita nervii lui Aaron la maximum. Tonul lor era în continuă schimbare în timp ce loveau când solul, când gheața. Apoi lamele s-au izbit de un fel de rocă și zgomotul a fost atât de disonant, încât i-a venit să lovească ceva. Când s-a uitat înapoi la Corrie-Lyn, aceasta avea mâinile apăsate peste urechi și dinții dezgoliți într-o grimasă sălbatică de spaimă. Inigo ajustă treptat poziția manetei, ocolind straturile dense. Amestecul de rocă și gheață fu aruncat în lateral, căzând într-un arc lung pe partea laterală a riftului. Inigo îi conduse din nou în gheață, executând o tăietură mai largă.

Așa au coborât, într-o serie de bușituri zgomotoase și salturi, creându-și propria rampă. În final a fost nevoie de peste patruzeci și cinci de minute pentru a ajunge la baza craterului. Lamele s-au retras. Aaron privea cu disperare la terenul presărat cu blocuri de gheață pe care îl dezvăluiau fulgerele. Erau mai mari decât cele din partea de sus a riftului, și mai aproape unele de altele.

– La naiba, a mormăit. Nu vom putea trece peste asta. Cât de mult se întinde?

Dacă nu traversau câmpul de gheață în următoarele două ore, nu puteau ajunge la navă înainte de implozie.

– Nu știu, a răspuns Inigo imperturbabil. Nu prea avem hărți de observație.

Conducea crawlerul de-a lungul bazei craterului, căutând o deschidere.

– Trebuie să ai!

– Nu unele recente. Sunt toate depășite de o mie de ani și suprafața de gheață se deplasează. Încet, desigur, dar mișcarea determină o topografie nouă în fiecare secol sau cam așa ceva.

– Rahat! Aaron lovi ceva, în cele din urmă. Pumnul bufni în peretele cabinei. Trebuie să ne mișcăm mai repede.

– Știu.

Corrie-Lyn se ridică din scaunul ei și își împleti brațele în jurul gâtului lui Inigo. Lumina slabă din cabină îi făceau trăsăturile frumoase profund senzuale.

– Faci tot ce poți. Ignoră-l.

Aaron mârâi de frustrare și lovi din nou peretele. În tabăra Olhava, Inigo recunoscuse în cele din urmă că avea o navă stelară privată ascunsă pentru situații de urgență. Exaltarea lui Aaron la ideea unei căi de scăpare s-a diminuat însă rapid când crawlerul a pornit la drum. Potrivit lui Inigo, nava sa era în siguranță într-o peșteră tunelată la șapte sute de kilometri sud-est de tabără. Aaron a presupus că după ce îi vor parcurge le vor mai rămâne două zile în plus. Apoi au intrat direct în câmpul cu blocuri de gheață.

– Ne croim mereu drum prin genul ăsta de lucruri, i-a spus Inigo în timp ce Corrie-Lyn își freca obrazul cu adorație de al lui. Așa am ajuns să fiu atât de bun cu lamele.

– Obține un timp mai bun sau murim, a zis răspicat Aaron.

Inigo i-a aruncat un zâmbet, apoi întoarse crawlerul într-o mică deschizătură. Muchii de gheață ascuțite ca niște lame scârțâiau și se spărgeau de caroserie în timp ce se strecurau printre ele. Aaron tresări, convins că s-au blocat din nou. Se mai întâmplase asta o dată, în urmă cu câteva ore El și Inigo au trebuit să iasă afară și să-și folosească efectul de câmp biononic ca să taie în jurul vehiculului pentru a-l elibera. Se simțise bine când își utilizase funcțiile pentru arme, chiar și pe o setare minimă. Măcar făcea ceva.

Singurul beneficiu al călătoriei era faptul că, de când porniseră, Corrie-Lyn nu se atinsese de niciun strop de alcool.

– Ai vreo idee cine a fost în nava aceea? a întrebat Inigo.

– Nu. Nu mi-am dat seama că am fost urmăriți, ceea ce mă neliniștește. Ca să-l poată urmări pe Artful Dodger aveau nevoie de ceva la fel de bun, dacă nu mai bun. Este extrem de greu să obții acest tip de hardware, așa că a fost fie ANA, fie o facțiune. Dar ANA nu ar folosi un m-reductor de genul ăsta și sunt la fel de surprins că o facțiune a făcut-o.

– Nu există onoare printre hoți, nu-i așa?

– Nu, a fost de acord Aaron. Folosirea m-reductorului arată în mod sigur a disperare.

– Poți să-ți ridici o oglindă în față, a spus Corrie-Lyn. A fost un act nemilos, demn de tot disprețul, să sacrifice toți acei oameni, fără avertisment sau un motiv. Pilotul trebuie să fi fost la fel ca tine.