– Există oameni în acest univers mult mai răi decât mine.

– Nu cred.

Dar e adevărat. Zâmbi discret.

– Și atunci unde ar fi trebuit să mă constrângi să merg? a întrebat Inigo.

– Voi ști când vom fi în siguranță pe navă.

– Serios? Asta e… interesant.

– E depravat, a spus Corrie-Lyn.

– De fapt, este o măsură de securitate simplă, le-a zis Aaron. Dacă eu nu știu, nu pot să dezvălui nimic.

– Dar știi, a spus ea. E îngropat undeva în subconștientul tău.

– Da, dar eu nu pot ajunge la asta decât în anumite circumstanțe.

– Ți-ai deteriorat propriul psihic, cu o intervenție atât de mare.

– Ți-am spus de mai multe ori înainte, și mă voi bucura să ți-o spun din nou de nenumărate ori, îmi place ceea ce sunt.

– Oh, Madona, acum ce! a exclamat Inigo când rețeaua crawlerului îi opri din nou.

Se uită la ecranul radarului ale cărui benzi concentrice portocalii se răsuceau în vârtejuri, ca un planetariu accelerat.

– Asta e ciudat. Ochii lui cenușii se îngustară în timp ce privea prin fanta parbrizului. Farurile revelau un văl de zăpadă albă, dar nu și bolovani. Fulgerele transformau noaptea neagră într-o ceață plumburie. În fața lor, nu existau forme identificabile.

Scanarea de câmp a lui Aaron arăta că gheața se aplatiza în fața șenilelor crawlerului. Apoi, se încheia într-un alt crater cu margini ascuțite. Nu putea detecta nimic dincolo de el.

– Nu e nimic acolo.

– Cred că asta e problema.

Și-au îmbrăcat amândoi costumele ca să iasă să arunce o privire. Inigo a spus că nu voia să ducă crawlerul prea aproape de rift până când nu știau cu ce aveau de-a face. Aaron a ridicat din umeri și a acceptat. Nu-i plăcea să poarte costumul de suprafață – biononicele sale i-ar fi putut asigura protecția în mediul ostil al lui Hanko – dar acesta adăuga încă un nivel de protecție, despre care instinctul său insista că era un lucru bun într-o situație cu atât de multe necunoscute.

Se țineau amândoi aproape de fasciculele farurilor, clătinându-se în vânt. Deși se apropiau de margine, scanarea de câmp a lui Aaron încă nu putea detecta nimic dincolo de aceasta.

– Unde naiba s-a dus pământul? a întrebat el.

Scanarea sa de câmp tatonă gheața de sub picioarele lui. Erau câțiva centimetri de zăpadă sfărâmicioasă, apoi gheață compactă, pe toată distanța pe care o putea analiza. Era ca și cum s-ar fi aflat pe creasta unui val gigantic înghețat.

– Trebuie să fie un fel de albie, a răspuns Inigo. Dacă presiunea este cea potrivită, gheața se poate fisura în loc să ridice o creastă.

– Excelent.

– Ar trebui să se închidă în curând. Nu am văzut niciodată o fisură de gheață de peste 500 de metri lungime. Verifică în direcția aceea. Și nu te duce prea aproape.

– Bine.

Aaron a început să meargă în paralel cu marginea, menținând o distanță de trei sau patru metri între el și adâncitură. Ajunse curând la o proeminență triunghiulară plană ce străpungea marginea drumului, pe care o înconjură prudent, simțind o ușoară senzație de amețeală. Dacă exista un loc care să-i permită o privire decentă în golful de dedesubt, acesta era.

Își extinse scanarea la maximum, măturând prin vârtejul greu de zăpadă. Chiar și la rezoluție completă nu a putut detecta cealaltă parte a fisurii rugoase. Nu exista niciun semn care să indice fundul. Se afla pe marginea unui abis masiv. Instinctul îl lovi, arzându-l cu presimțiri. Ceva ce Nerina îi spusese în tabără se înregistră.

– Hei, suntem…

Scanarea îi arăta că funcția de câmp a lui Inigo comuta, reformatând curenții de energie. Biononicele lui au răspuns instantaneu, consolidându-i câmpul de forță integral, protejându-l de orice probleme pe care sistemele învechite ale lui Inigo i le-ar fi putut eventual provoca. Acceleratorii îi circulau pe căile nervoase gata să declanșeze riposta. Rutinele tactice creșteau în clusterele macrocelulare, fuzionând fără efort cu gândurile lui, analizând situația. Atunci și-a dat seama cât de rău o dăduse în bară având încredere în Inigo. Raaaahat!

Inigo eliberă cel mai mare impuls disruptor pe care biononicele sale îl puteau produce. Acesta lovi gheața la câțiva metri de picioarele lui Aaron. Pentru un moment, întreaga proeminență emană o fluorescență elegantă de jad. Când lumina s-a stins, o singură crăpătură gigantică apăru cu o viteză incredibilă, despicând proeminența la marginea ghețarului.

Aaron se uită șocat la gheața ruptă. Programele tactice s-au grăbit să găsească o contra…

– Îmi pare rău, a spus Inigo simplu. Gândurile care i se scurgeau din gaiaparticule arătau că îi părea rău cu adevărat. Dar, uneori, pentru a face ceea ce trebuie…

Întreaga proeminență s-a desprins curat. Pentru sistemul nervos accelerat al lui Aaron a părut că stătea acolo de o eternitate îngrozitoare. Apoi, gravitația trase bucata de gheață colosală drept în jos, Aaron stând în centrul ei. A început să se răsucească cu marginile frecându-se scrâșnind de faleză. Câmpul său de forță se reconfigură, extinzându-se în două fascicule gemene în formă de petale, aripi care îl puteau ridica de acolo. Nu era bine, în mijlocul acelui viscol, dar mai bine decât orice altceva. În clipa aceea însă vasta cataractă de zăpadă în avalanșa declanșată de lovitura lui Inigo tună peste el, înghițind proeminența care se rostogolea și pe el odată cu ea.

Întreaga masă a continuat să se prăbușească în josul falezei înalte de kilometri întregi, luându-i o lungă perioadă de timp pentru a ajunge la fund.

Silverbird săgeta prin Golf, întinderea imensă de stele distruse și de furtuni haotice de ioni care se afla între haloul dens al clusterelor globulare antice ce cuprindeau stelele din Zid și granița Golului în sine. Justine se orienta după imaginile hysradarului și ale scannerului cuantic, înconjurându-se de structura masei universului real tradus în cețuri stacojii și turcoaz. Puncte minuscule de lumină de smarald străluceau în oceanele cosmice schimbătoare, arătându-i stelele supermasive