— Ce faci?

— Bine, Papa.

— Casa e goală fără voi.

— Oh!

— Aveți nevoie de ceva?

— Nu, Papa.

— Sunați imediat dacă aveți nevoie de ceva și îl voi trimite pe Kevin. Voi suna în fiecare zi. Nu uita să înveți și să te rogi.

— Da, Papa.

Când veni mama la telefon, vocea ei părea mai puternică decât șoptitul obișnuit sau poate era doar telefonul de vină. Îmi spuse că Sisi uitase că eram plecați și gătise prânzul pentru patru persoane.

Când eu și Jaja ne-am așezat să luăm cina în seara aceea, m-am gândit la Papa și mama, stând singuri la masa noastră mare de sufragerie. Am mâncat orezul și puiul rămase de la prânz. Am băut apă pentru că băuturile răcoritoare cumpărate la prânz se terminaseră. M-am gândit la lăzile mereu pline de Coca-cola și Fanta, și Sprite din cămara de acasă și apoi am înghițit repede apa ca să-mi șterg gândurile din minte. Știam că, dacă Amaka ar fi putut citi gândurile, ale mele nu i-ar fi făcut plăcere. La cină, s-a vorbit și s-a râs mai puțin, pentru că era pornit televizorul și verișorii mei își luaseră farfuriile în camera de zi. Cei doi mai mari ignorară canapeaua și se așezară pe jos, iar Chima se ghemui pe canapea, balansându-și farfuria de plastic pe genunchi. Tușica Ifeoma ne-a spus mie și lui Jaja să mergem în camera de zi să ne uităm la televizor. Am așteptat până când Jaja a spus că nu, nu ne deranja să stăm la masa din sufragerie, înainte să dau aprobator din cap.

Tușica Ifeoma stătu cu noi, uitându-se des spre televizor în timp ce mâncam.

— Nu înțeleg de ce umplu canalele de televiziune cu emisiuni mexicane de mâna a doua și ignoră întreg potențialul pe care-l are poporul nostru, murmură ea.

— Mamă, te rog, nu ne ține predici acum, spuse Amaka.

— E mai ieftin să cumpere telenovele din Mexic, spuse Obiora, cu ochii lipiți de televizor.

Tușica Ifeoma se ridică.

— Jaja și Kambili, noi de obicei spunem rozariul în fiecare seară înainte de culcare. Firește, puteți să stați până la cât vreți după aceea, să vă uitați la televizor sau să faceți ce doriți.

Jaja se foi pe scaun înainte să-ți scoată programul din buzunar.

— Tușico, programul lui Papa spune că trebuie să studiem seara; ne-am adus cărțile.

Tușica Ifeoma se holbă la hârtia din mâna lui Jaja, apoi începu să râdă atât de tare că i se clătina trupul ei înalt, aplecându-se ca un pin fluierător într-o zi vântoasă.

— Eugene v-a dat un program pe care să-l urmați cât sunteți aici?!? Nekwanu anya, ce înseamnă asta? Tușica mai râse o vreme și apoi întinse mâna să ne ceară foile scrise. Când se întoarse spre mine, am scos-o pe a mea, împachetată în patru, din buzunarul de la fustă.

— Le voi păstra eu pentru voi până când plecați.

— Tușico…, începu Jaja.

— Dacă nu-i spuneți lui Eugene, ei, atunci cum are să știe că n-ați respectat programul, gbo? Sunteți în vacanță aici, și asta e casa mea, așa că veți respecta regulile mele.

Am privit-o pe tușica Ifeoma ducându-se la ea în cameră cu programele noastre. Îmi simțeam gura uscată, cu limba lipită pe cerul gurii.

— Aveți și acasă un program pe care îl urmați în fiecare zi? întrebă Amaka. Stătea întinsă pe spate, cu capul așezat pe o pernă de pe un scaun.

— Da, spuse Jaja.

— Interesant. Deci acum oamenii bogați nu se mai pot hotărî ce au de făcut în fiecare zi; au nevoie de un program să-i informeze.

— Amaka! strigă Obiora.

Tușica Ifeoma ieși ținând un rozariu imens cu mărgele albastre și un crucifix de metal. Obiora stinse televizorul când genericul de final începu să se deruleze pe ecran. Obiora și Amaka merseră să-și ia și ei rozariile din dormitor, iar eu și Jaja le scoaserăm pe ale noastre din buzunare. Îngenunchearăm lângă scaunele de trestie, și tușica Ifeoma începu primul șir de zece rugăciuni. După ce am rostit ultimul Ave Maria, mai că nu mi-a plesnit capul când am auzit vocea înaltă, melodioasă. Amaka cânta!

— Ka m bunie afa gi enu…

Tușica Ifeoma și Obiora i se alăturară și vocile li se împletiră. I-am întâlnit privirea lui Jaja. Avea ochii umezi, plini de aluzii. Nu! i-am spus clipind strâns din ochi. Nu era bine. Nu te apuci să cânți așa chiar la mijlocul rozariului. Nu am cântat cu ei, nici eu, nici Jaja. Amaka începea să cânte la sfârșitul fiecărui set de zece rugăciuni, înălțând cântece în igbo, care o făceau pe tușica Ifeoma să cânte în ecouri, ca o cântăreață de operă, scoțând cuvintele din adâncul bazinului.

După rozariu, tușica ne întrebă dacă știm vreunul dintre cântece.

— Noi nu cântăm acasă, răspunse Jaja.

— Aici se cântă, spuse tușica Ifeoma, și m-am întrebat dacă nu cumva se încruntă din cauza iritării.

Obiora porni televizorul după ce tușica Ifeoma ne spuse noapte bună și se duse în dormitor. M-am așezat pe canapea, lângă Jaja, privind imaginile de la televizor, dar nu făceam nicio diferență între personajele măslinii de acolo. M-am simțit de parcă umbra mea era în vizită la tușica Ifeoma și la familia ei, în timp ce persoana mea adevărată studia în camera ei din Enugu, cu programul lipit pe perete, deasupra. În scurt timp, m-am ridicat și m-am dus în dormitor să mă pregătesc de culcare. Cu toate că nu mai aveam programul, știam ce oră însemnase Papa pentru culcare. Am adormit întrebându-mă când avea