ne aflăm. Pe dată, inexorabila creştere a cazurilor de orbire îi făcu pe unii membri ai Guvernului, temători că iniţiativa oficială nu va face faţă comenzilor, ceea ce ar antrena grele costuri politice, să susţină că ar trebui să cadă în sarcina familiilor să-şi ţină acasă orbii, nelăsându-i să iasă pe stradă, pentru a nu complica traficul deja dificil şi a nu leza sensibilitatea persoanelor care încă văd cu ochii pe care-i au şi care, indiferente la opiniile mai mult sau mai puţin liniştitoare, cred că răul-alb se propagă prin contact vizual, ca deochiul. într-adevăr, nu era îndreptăţit să aştepţi altă reacţie de la cei care, preocupaţi de gândurile lor, triste, neutre sau vesele, dacă mai existau din acestea, vedeau deodată transfor-mându-se expresia unei persoane care venea în direcţia lor, desenându-i-se pe faţă toate semnele terorii absolute, şi imediat ţipătul inevitabil, Sunt orb, sunt orb. Pe nimeni nu-1 ţineau nervii. Lucrul cel mai grav era că familiile, mai ales cele mai puţin numeroase, se transformau rapid în familii complete de orbi, nemaiavând pe nimeni care să-i poată călăuzi şi supraveghea, protejând de ei comunitatea vecinilor cu vedere bună, şi era limpede că aceşti orbi, oricât de mamă, tată, fiu şi-ar fi fost, nu puteau avea grijă unii de ceilalţi, ori vor păţi ca orbii din tablou, mergând împreună, căzând împreună şi murind împreună.

  În faţa acestei situaţii, Guvernul n-a avut altă soluţie decât să facă accelerat stingă împrejur, lărgind criteriile pe care le stabilise privind spaţiile şi locurile rechiziţionabile, drept care s-a trecut la utilizarea imediată şi improvizată a unor fabrici abandonate, temple fără cult, pavilioane sportive şi magazii goale, De două zile se discută să se instaleze tabere de barăci de campanie, adăugă bătrânul cu legătură neagră. La început, chiar în primele zile, câteva organizaţii caritabile au trimis voluntari să se ocupe de orbi, să le facă paturile, să cureţe closetele, să le spele hainele, să le pregătească mâncarea, acele îngrijiri minime fără de care viaţa devine repede insuportabilă, chiar şi pentru cei care văd. Drăguţii de ei orbeau imediat, dar cel puţin rămânea pentru istorie frumuseţea gestului. A venit vreunul şi aici, întrebă bătrânul cu legătură neagră, Nu, răspunse soţia medicului, n-a venit nimeni, Poate c-a fost un zvon, Dar oraşul, transporturile, întrebă primul orb, amintin-du-şi de propria maşină şi de şoferul de taxi care-1 dusese la cabinet şi pe care ajutase să-1 îngroape, Transporturile sunt un haos, răspunse bătrânul cu legătură neagră, trecând apoi la amănunte, la împrejurări şi accidente. Când s-a întâmplat pentru prima dată să orbească un şofer de autobuz, în plină mişcare şi în plină stradă, oamenii, în ciuda morţilor şi a răniţilor datoraţi accidentului, n-au dat mare atenţie, din acelaşi motiv, adică, puterea obişnuinţei, care 1-a făcut pe directorul cu relaţiile publice din întreprinderea transportatoare să declare peremptoriu că dezastrul a fost provocat de o eroare, desigur regretabilă, dar, gândindu-ne bine, la fel de imprevizibilă ca un infarct fatal la cineva care n-a suferit niciodată de inimă. Angajaţii noştri, a explicat directorul, ca şi mecanica şi sistemele electrice ale autobuzelor noastre, trec periodic prin revizii de o extremă rigoare, aşa cum o confirmă, în directă relaţie de la cauză la efect, procentajul foarte scăzut de accidente, în calculul general, în care au fost implicate până azi vehiculele companiei noastre. Pletorica explicaţie a fost publicată în ziare, dar lumea avea altă treabă decât să-şi bată capul cu un banal accident de autobuz, la urma urmelor, dacă i s-ar fi stricat frânele, n-ar fi fost mai grav. De altfel, asta a fost, după două zile, adevărata cauză a unui alt accident, dar, aşa e lumea făcută, încât adevărul trebuie să se deghizeze de multe ori în minciună ca să-şi atingă scopurile, zvonul care s-a răspândit a fost că a orbit şoferul. Publicul n-a putut fi convins în nici un chip care era adevărul, şi rezultatul n-a întârziat să apară, de la o clipă la alta oamenii au renunţat la autobuze, spuneau că mai bine să orbească ei decât să moară pentru că au orbit alţii. Al treilea accident, imediat după aceea, din aceeaşi cauză, implicând un vehicul fără pasageri, a pricinuit comentarii precum urmează, de mare perspicacitate populară, îţi dai seama, dacă eram acolo. Nici nu-şi puteau închipui, cei care vorbeau, cită dreptate au. Din cauza orbirii simultane a celor doi piloţi, peste puţină vreme un avion comercial s-a prăbuşit şi a luat foc când a atins pământul, murind toţi pasagerii şi echipajul, deşi, în acest caz, erau în stare perfectă atât mecanica cât şi electronica, aşa cum va revela examenul cutiei negre, singura supravieţuitoare. O tragedie de asemenea proporţii nu era acelaşi lucru ca un obişnuit accident de autobuz, în consecinţă şi-au pierdut ultimele iluzii cei care încă le aveau, din momentul acela nu s-a mai auzit nici un zgomot de motor, nici o roată, mare sau mică, rapidă sau lentă, nu s-a mai pus în mişcare. Cei care înainte obişnuiau să se plângă de dificultăţile tot mai mari ale circulaţiei, pietoni nemulţumiţi de şoferi, care, la prima vedere, păreau că n-au luat-o pe drumul cel bun, pentru că automobilele, oprite sau în mişcare, li se puneau tot timpul în cale, şoferi nemulţumiţi de alţi şoferi, care, după ce dăduseră o mie de ocoluri până să descopere un loc unde să-şi parcheze în fine maşina, deveneau pietoni şi începeau să protesteze din aceleaşi motive ca şi aceştia, cu toţii trebuiau să se simtă acum satisfăcuţi, cu excepţia circumstanţei manifeste că, nemaiîndrăznind nimeni să conducă un vehicul, nici măcar pe distanţe scurte, automobilele, camioanele, motocicletele, chiar şi bicicletele, atât de discrete, erau răspândite haotic prin tot oraşul, abandonate oriunde frica reuşise să învingă simţul proprietăţii, un simbol de o grotescă evidenţă era macaraua cu un automobil pe jumătate ridicat în aer, spânzurat de axul din faţă, primul care orbise fusese probabil mecanicul macaralei. Neplăcută pentru toată lumea, situaţia, pentru orbi, era catastrofală, de vreme ce, după expresia curentă, nu puteau să vadă nici unde merg, nici unde-şi pun picioarele. Era dureros să-i vezi izbindu-se