* Se desface făina în puţină apa caldă

  Se pune făina în fiertură, se amestecă, se lasă să dea un clocot

  Se adaugă coroniţele de ceapă şi usturoi, se lasă să bulbucească totul încă un sfert de oră

  Se sărează, se presară verdeaţă, e minune

  Iar dacă e minune şi sărbătoare, de ce să nu ne gândim la o Fetească Neagră, venind la masă în haine suave, vişinii, ameţind pe cei din jur cu parfum de coacăze? Vinul acesta roşu e ciudat, cu aciditatea lui proaspătă şi neaşteptată, ca de vin alb!

  Am încercat recent, într-o seară de Paşti, o sticlă veche, de prin '78, de Fetească Neagră de Odobeşti, probabil de Sârba ori Jariştea Culoare frumoasă, rubiniu închis, buchet viril şi delicat în acelaşi timp. Gust însă, neconvingător, răsturnat spre o aciditate banală, fără vibraţie. L-am dat deoparte, nici nu i-am mai pus dopul.

  Am purces să mă bucur de un Cabernet Sauvignon din acelaşi an şi din aceeaşi podgorie. Măreţ! Dar prea solemn, prea „uscat" de darurile tinereţii.

  Dimineaţa, sticlele zăceau pe masă, ca după chef mare. Feteasca plină, Cabernetul de trei degete.

  Din curiozitate, am pus în două pahare, să văd ce s-a-ntâmplat cu vinul rătăcit în singurătatea nopţii.

  Miracol! Feteasca înviase, făcuse corp, se legase armonios, îşi păstrase prospeţimea acidă, atât de originală, dar într-un fel matur, ademenitor, de copilă devenită peste noapte femeie, cu rotunjimi, senzualitate şi mister, Cabernetul întinerise, în schimb, era mai sprinten, mai senin, se înviorase.

  Să fie oare adevărat ce spun francii cei dibaci, că vinul negru, matur ori vechi, trebuie lăsat să respire, fără dop, o noapte, într-o cameră rece, ca să se poată exprima cu adevărat?

  Şi de Paşti, ca şi de Crăciun, se organizau în sate cete de colindători, Vălăritul în Moldova şi Covurlui, Prăcşorul în Apuseni, straniul şl spectaculosul ceremonial Junii Braşoveni sunt doar câteva din aceste tradiţii încă puternice în toată ţara.

  Vălărit: colindai cetei de flăcăi, numiţi vălări, în a doua zi de Paşte pentru a anunţa vestea învierii Domnului lisus, Ceata însoţită de lăutari era condusă de un Vătaf şi se organiza pe sate sau pe părţi de sate, Vălarul care strângea darul se numea cămăraş sau zaraf, Feciorii colindau în special gospodăriile cu fete de măritat unde cântau: „Hristos a înviat", urau gazdei: „La Mulţi Ani!", ridicau în sus fetele în strigăte de: „Hap!", „Hap!", jucau o horă în faţa casei şi invitau fata gazdei care avea loc la scrânciob (leagăn sau dulap).

  Colindătorii primeau ouă roşii, pască, cozonac şi bani cu care plăteau lăutarii, angajaţi să cânte în zilele de Paşte, şi vinul cumpărat pentru petrecerea cu care se încheia colindatul.

  Prăcsorul ceremonial organizat de ceata de feciori la Paşte după modelul obiceiurilor de Crăciun.

  Prăcsorul se compune din mai multe secvenţe organizatorice, ceremoniale şi rituale.

  După formarea cetei de feciori, condusă de crai şi ajutat de un casier care strânge banii, un „cal" care poartă desagii cu colaci, o „cloşcă" care adună şi transportă ouăle şi alţi feciori fără o anume funcţie, urmează coborârea toacei de lemn din clopotniţa bisericii în dupâ-amâaza zilei de sâmbătă şi instalarea acesteia în cimitir.

  Numirea tocaciului (feciorul care păzeşte toaca de lemn pentru a nu fi furată de oamenii căsătoriţi) procurarea, tăiatul şi căratul lemnelor în cimitir, aprinderea rugului în noaptea învierii, bătutul toacei şj producerea zgomotelor prin puşcături cu „irascuri" la miezul nopţii de înviere, sunt alte datorii ale cetei. în a doua zi începe colindatul din casă în casă, pentru a face urări cu care ocazie primesc daruri (bani, colaci şi ouă roşii). Se invită gazda la Prăcşor, petrecere organizată în afara satului, la iarbă verde, sau la cârciumă, dacă timp ploios.

  Jocul se deschide cu dansul ritual Ţarina în după-amiam aceleiaşi zile, Prăcsorul se încheie în cea de a treia zi de Paşte.

  Junii braşoveni: Ceremonial de Anul Nou la echinocţiul de primăvară ce durează zile (Anul Mic): la Btagoveştenie, la Florii şi între Duminica Paştelui şi Duminica Tomii. în tot acest timp feciorii Braşovului, organizaţi într-o societate mistică, însoţesc cu adoraţie zeul care moare şi renaşte simbolic, după un scenariu foarte complex de practici şi ceremonialuri magice. Alaiul junilor urcă mai întâi, de Blagoveştenie şi de Florii, la „Intre Chetri', departe de oraş, în sunetele ciudate ale Surlei, unde joacă Hora Junilor şi aruncă simbolic Buzduganul (obiectele magice sunt foarte importante în acest ceremonial din Scheii Braşovului). Apoi, Săptămâna Luminată o continuă cu dansuri rituale diurne (Hora) şi nocturne (Căţeaua), alaiuri şi ospeţe în aer liber, la iarbă verde, pe mese săpate în pământ,:

  (după!Ghinoiu – „ObiCeiuri,.")

  Secvenţă de viaţă cotidiană sau de sărbătoare, masa de pământ relevă, totodată, străvechi credinţe privind legătura între vii sau morţi şi Pământ – divinitate care generează şi menţine viaţa sub toate formele.

  Gesturile femeii care aşază masa au o anumită solemnitate: ştergarul este întotdeauna alb şi curat (condiţie care se referă, desigur, la igienă, dar mai ales la cadrul de puritate necesar respectării sacralităţii hranei), începutul mesei este delimitat prin semnul crucii, iar sfârşitul prin rugăciunea de mulţumire; masa se desfăşoară în deplină tăcere.

  Această atmosferă o regăsim accentuată în desfăşurarea meselor ce se aşază pe pământ la diferite sărbători: la nedeie (în Transilvania), la hram (în Oltenia) sau la Sfântul Gheorghe, sărbătoare comună întregii ţări, ce marchează începutul sezonului pastoral, jalonată festiv printr-o masă ",La iarbă verde". Nota rituală a acestei mese în-viaţă tradiţională este accentuată de secvenţa în care toţi participanţii (inclusiv animalele) trebuie să sară peste foc.

  Deosebite conotaţii rituale consemnăm în derularea meselor pe pământ organizate în cadrul obiceiului Junilor Braşoveni ce se desfăşoară în Şcheii Braşovului, în zilele din săptămâna Paştelui. Obiceiul presupune mese comune ale tinerilor în fiecare zi a săptămânii, în anumite locuri de întâlnire, pe dealurile din jur. Fiecare masă pe care se aşază mâncarea „constă dintr-un şanţ săpat în pământ, care cuprinde o bucata de loc de trei până