Mesele rămân în timpul anului „acoperite cu iarbă şi muşchi", iar anul următor sunt reutilizate în aceeaşi secvenţă rituală a obiceiului, când mâncarea este aşezată, din nou, pe ele. Ritualitatea mesei este accentuată mai ales în prima zi după Paşte (miercurea), când masa fiecărui grup marcată printr-un vârf de brad adus din pădure special în acest scop.

  Funcţia rituală a brazilor „marcatori" ai meselor aşezate pe pământ nu se sfârşeşte o dată cu masa. La plecare, ei sunt luaţi şi depuşi la crucile din răspântiile Şcheilor, la porţile vătafilor şi armaşilor, unde rămân tot anul Alte repere ale credinţelor privind efectul benefic al contactului ritual al hranei cu pământul le oferă obiceiurile specifice nordului Moldovei (Botoşani, Suceava) la Pastele Blajinilor (la o săptămână după Paşte), zi în care ouăle ce le primesc copiii, în vechi practici tradiţionale, sunt date „de-a dura pe iarbă", iar masa de sărbătoare a Blajinilor este aşezată la câmp, pe iarbă, verde.

  (Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  Gesturi orgiastice anunţă noaptea priueghiului zeului-timp, fnsofită de mâncatul unor alimente rituale – plăcinte şi ouă. Urmează ceremonia de înmormântare a divinităţii, reprezentat de Măscărici (sau, mai nou, de Vătaf). începe Colindat ulJunilor. „Ne găsim în faţa unui schimb de daruri foarte bine precizat"; scrie Troian Herseni, „Junii aduceau pe Dumnezeu cu ei pn'n casele oamenilor şi-i cinsteau cu o colindă, iar gazdele le dădeau în schimb produsele simbolice ale gospodăriei ţărăneşti (agricole) – colac şi carne", Miercuri are loc Goana Cailor, în zgomot violent de Surlă, în alergat de cai, împuşcături, chiote, clopote şi tălăngi, spaţiul se purifică şi se fertilizează iar forţele malefice sunt alungate. Bucuria continuă, divinitatea a renăscut şi poate petrece şi se desfăta cu junii ce-o înconjoară.

  Structurată – ca şi Căluşarii – după un spectaculos scenariu preistoric iniţiatic şi ezoteric de înnoire a timpului, cu foarte multe elemente precreştine, ceata Junilor Braşoveni a intrat treptat sub controlul Bisericii Ortodoxe care a condus-o, din prudenţă, în uJtimele secole, prin regulamente scrise,

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri,.")

  MIEL LA TAVĂ

  Să uit spectacolul pascal pe care mama îl gândea şi îl construia, investind în el, câte o lună înainte de eveniment, artă regizorală şi simţ scenografic uluitoare?

  Mai bine uit cum mă cheamă, căci e ca şi cum aş uita cine sunt!

  Porneam de mână în zori toţi ai casei, Toni, Lidia, Ghiţă, Stelică, Anca, Mircea, Radu, gustam „pastele" moale şi răcoros în curtea bisericii firitisindu-ne de înviere cu-ntreg oraşul.

  O perfectă carte poştală, ilustrata de Paşti. Doamnele în faţă, copiii la mijloc. Domnii la urmă, fuseserăm înghesuiţi două familii în aceleaşi camere ce n-aveau ziduri între ele ci uşi, fraternizaserăm, în fine, să rezum, altfel încep un roman şi uit reţeta.

  Ştiam că suntem ortodocşi, dar ştiam în acelaşi timp că sufitem, de două sute de ani, şi greco-catolici, fără nici un conflict interior (ce ecumenism senin am trăit noi, ardelenii, de-a lungul lumii noastre, prea copleşiţi de tragedii pentru a mai fi sfâşiaţi de drame). Pe masă tronau castroanele de ouă vopsite, înconjurate de platouri cu feliile de drob, caşul dulce, ceapă şi usturoi verde, cozonacii şi pasca cu stafide. Carafele de vin roşu, de Ceptura, plângeau cu lacrimi reci, „şambrându-se". Dinspre plită venea miros unduitor de stufat, pe masa mică odihnea ciorba de miel cu verdeţuri.

  Noi aşteptam, încremeniţi în importanţa momentului, cu coatele pe lângă corp – mama îmi cerceta din ochi cravata, mulţumită, genunchii îmi tremurau, ieşind ca nişte săgeţi ascuţite din pantalonii scurţi până la genunchi. Vedeta, triumful şi deznodământul sărbătorii (pe care o percepeam fiind mai mult a maică-mii decât a riturilor) întârzia, se făcea, adică, aşteptată. în sfârşit (nu mai descriu întreaga reprezentaţie), la licărul unui piure de cartofi cu lapte de bivoliţă şi unt de vacă aflată la prima fătare – bătut numai cu o zi înainte de Duminica Mare – şi păzită de o salată verde cu ceapă roşie, ulei de măsline şi oţet de mere (câteva felii de ridichi tinere doar) apărea ea, Friptura de Miel la Tavă, Regina Spectacolului.

  Tata şi Steiică lăcrimau, Lidia surâdea şi din surâsul ei se ridica un voal de lumină galbenă care ne învăluia pe toţi. Noi, ţâncii, înfulecam ceremonios până la patologie, în fine, mama ne aplauda mulţumită, reuşise, un glas de trompetă ne vestea victoria, aveam deci voie să ne oprim şi să bem câte un deget de vin dulce, un Neuburger trimis tatii de cineva de la Ciumbrud.

  „Dragă Toni", veneau şi laurii oficiali „ce păcat, iubito, că te-ai lăsat de teatru", „Â fost cea mai bună elevă a Miţei Filotti, dragă, dacă nu eram eu", se lăuda ticălos tata „azi era o a doua"., şi urma un nume pe care nu vreau să=mi-l mai amintesc, oricât aş încerca.

  * 1 tavă suficient de mare (e păcat să tai mielul Domnului bucăţi) l miel bun (6-8 kg fără blană) uşurat de cap şi gât, de măruntaie şi partea de jos a picioarelor sare, piper • 200 ml untdelemn • 200 g unt

  2 pahare vin alb • 6 – 10 coroniţe de usturoi verde căpăţână de usturoi vechi

  Se pisează usturoiul

  • Mielul nu se spală, se şterge doar cu o ţesătură uscată pe din afară; pe dinăuntru se curăţă cu un şervet udat în apă cu oţet

  • Se freacă carnea intens cu sare, usturoi şi piper, apoi cu ulei

  • Se aşază tava cu unt şi ulei în cuptorul încins şi, când sfârâie grăsimea, se potriveşte mielul cu spinarea în sus

  • Se înteţeşte focul

  * Se unge cât de des cu grăsime carnea, până prinde crustă şi culoare

  Focul se domoleşte, acum coaja s-a format, se toarnă vinul peste carne, ne pregătim de o aşteptare activă de ungători cu ora (pentru că o să tot ungem vreun ceas friptura