Presarăm usturoiul peste carne şi sos, împodobim mielul pentru ultimul său drum cu coroniţele de usturoi verde şi-l mai lăsăm încă zece minute în cuptor, să se desăvârşească

  Mircea e azi în Grecia, mai ortodox ca oricine, Anca a trecut, din dragoste pentru un bărbat, la romano-catolicism, celelalte patru personaje din fotografie au murit, Dumnezeu să îi ierte, că mult i-am iubit. Eu, nu ştiu, probabil că trăiesc încă în tragedie, din moment ce sunt deopotrivă ortodox şi greco-catolic, fără nici o convulsie. „Christos a-nviat!" v-o spun cu lacrimi în ochi, să cinstim cu o Fetească Neagră de Urlaţi pe mieii Domnului, iubiţii noştri, ce ni s-au dăruit prea mult.

  Ziua de sacrificiu al mielului sărbătoare populară a primăverii începe prin sfinţirea mielului la biserică urmată de jertfa şi ospăţul ritual în ziua de Sfântul Gheorghe, străvechiul început de An Nou Pastoral.

  Local, sângele proaspăt al mielului e băut pentru sănătatea oamenilor, iar resturile rămase de la ospăţ se aruncă într-o apă curgătoare. Mielul e fript „haiduceşte" (sau cum poate fiecare) iar popa binecuvântează ofranda. Obiceiul, cunoscut românilor de pretutindeni, a prehjat şi păstrează multe elemente de la sacrificiul precreştin al mielului.

  Sărbătorile şi obiceiurile primăverii (aidoma celor de Crăciun) – celebrând şi exprimând agonia iernii şi naşterea firii – tablou în alb-negru (lâna firului de mărţişor) prin gesturile şi limbajul obscen, provocator al unor ceremonialuri de înnoim (există un zeu carpato-balcanic al dragostei, teribil de uârlav, Dragobete), prin ritul întuneric-lumină, purificarea în foc ritual a uscăciunilor, alungarea forţelor întunericului cu zgomot şi fum, prin abundenţă provocatoare după postul cel lung, excese sexuale, de băutură şi mâncare de după lipsurile iernii, prin jocuri groteşti cu măşti şi orgii de origine antică, dansuri rituale, fanatice (Căluşarii), sau erotice (Periniţa) sunt o memorie colectivă uluitoare, unică în lume, datorita acestor străvechi suprapuneri, greco-romanitatea cu orientalitatea, creştinismul şi cultura geto-dacă, imposibil de disociat, tulburi, suprapuse, barbare, convulsive,

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an") prânzul paştilor în ardeal

  Prânzul Paştilor e un fel de praznic, care e uzitat, după cât ştiu eu până acuma, numai în Transilvania, şi care se face de regulă a doua zi de Paşti, după amiazi, înainte de vecernie, de către credincioşii satului, care au dat şi Pastile, adică pânile şi vinul de Paşti, Credincioşii, care şi-au propus să facă acest prânz, taie o vacă sau un bou, ori unul sau doi porci şi maiCmulţi mici, şi din carnea acestora prepară apoi mai multe feluri de bucate, precum: zeamă cu ouă sau, după cum spun bucovinenii, zeama direasă, carne fiartă cu varză şi friptură, în acelaşi timp coc mai multe cuptoare de colaci şi pane şi cumpără vinars şi vin pentru întreg satul.

  Toate bucatele acestea, afară de colaci şi pane, se pregătesc sau cel puţin se încălzesc în cimitirul bisericii de către muierile şi bărbaţii cei mai cinstiţi şi mai iscusiţi din sate.

  După sfârşirea liturghiei şi ieşirea din biserică, se întind în cimitir mai multe mese §1 scaune făcute din scânduri lungi, anume pentru acest prânz, astfel ca să încapă la damele tot poporul adunat: oameni, muieri, tineri, bătrâni §i copii, şi apoi, după ce s-au aşternut, se aşază la masa cea mai de frunte şi mai ridicată sau, mai bine zis, în capul mesei, preotul cu cântăreţii şi cu oamenii cei mai aleşi ai comunei, iar celelalte ceilalţi oameni pe rând, fiecare după rang şi stare, până la cel din urmă cerşetor.

  După ce au stat toţi cei adunaţi la masă şi n-a mai rămas niciunul care să nu fie ospătat, după ce s-a gătit acuma prânzul, se adună restul bucatelor, se face loc gazdelor, ce dădură Pastile, ca să ospăteze şi acestea. Vinul fnsâ nu mai încetează şi acum de a veni şi cântăreţii de a cânta versuri de ale învierii în timp ce poporul ascultă cu pietate, pe când copii mai ascultă şi ei ce mai asculta şi după aceea, nemaiavând răbdare, se dau la ciocnite cu ouă roşii.

  După ce s-a gătat acuma prânzul, adică după ce au ospătat şi cei ce l-au dat, se cântă Irmosul de masă, Hristoase, cu voia ta Şi celor ce ne-au primit Pre noi şi ne-am veselit Plată cerească le dăruieşte, De tot răul îi fereşte.

  Nemijlocit după sfârşirea irmosului, se bagă cu toţii în biserică, ca să asiste la vecernie, iară după ce s-a sfârşit aceasta, preotul şi oamenii cei mai aleşi ai comunei merg la unul din cei cu Pastile, unde sunt adunaţi cei ce dădură Pastile şi aici apoi se veselesc până pe la înserate. Ceilalţi inşi însă se duc cu toţii pe acasă, în unele părţi din Transilvania, cu cât fruntaşul care se oferă la darea Paştilor e mai cu dare de mână, cu atâta şi întocmirea festivităţii acesteia e mai bogată şi mai strălucită, încât adeseori la asemenea ocaziuni gazda casei tocmeşte şi ceteraşi (lăutari) şi se încinge apoi un joc românesc, care numai pe Mureş în sus, pe Târnave în jos şi pe Câmpia Ardealului se poate vedea,

  (S,FI, Marian-„Sârba f o n/e la romani")

  Blajinii se mai numesc şi Rohmani, Rocmani, Unii istorici susţin că ar proveni din humele unei populaţii străvechi de la nord de Dunăre, Arimii, pomeniţi deHomerca Răsuni, Rocmani, (asta pune într-o lumină oarecum aparte, bucuroasă de speculaţii trăsnite, originea numelui România), Cu Rohmanii pot avea legătură directă doar „Solomonarii", câţiva iniţiaţi cu puteri supranaturale, uriaşi şi zdrenţăroşi, proveniţi din copiii născuţi „cu căiţă", în vremuri grele, aceştia ies din peşterile unde îşi au sălaşul şi cerşesc, aruncând pomana primită pe ape curgătoare, spre a hrăni neamul blând al Rocmanilor.

  ALTE BUCATE ŞI MESE CREŞTINE anul Nou de primăvară

  Anul Nou de primăvară e un scenariu ritual de înnoire a timpului agrar la echânocţiul de primăvară, la moartea Babei Dochia, identificată cu zeiţa neolitică Terra Mater, cu Juno şi Diana în Panteonul roman,