de tare dorea s-o vadă pe Lenina zîmbind, încît nici n-avea curajul s-o privească), tînărul încercă să dea explicaţiile cerute. Linda şi cu el – Linda era mama lui (cuvîntul acesta o făcu pe Lenina să se simtă vizibil stînjenită) – erau străini în Rezervaţie. Linda venise de mult din Lumea de Afară, de mult, înainte de naşterea lui, cu un bărbat care era tatăl lui. (Bernard ciuli urechile.) Linda umblase de una singură prin munţii aceia dinspre nord, căzuse într-o prăpastie şi se rănise la cap. („Spune, spune mai departe!“ îl îndemnă Bernard din ce în ce mai interesat.) Nişte vînători din Malpais o găsiseră şi o aduseseră în pueblo. Cît despre bărbatul care era tatăl copilului, Linda nu-l mai revăzuse. Se numea Tomakin. („Da, da, Thomas era numele mic al Directorului CIC.“) Probabil că fugise înapoi în Lumea de Afară, fără ea – un om rău şi hain, fără suflet.

— Aşa că m-am născut în Malpais, îşi încheie băiatul relatarea. La Malpais.

Şi clătină din cap.

Ford, ce sordidă era căsuţa aceea de la marginea satului!

Un spaţiu plin de praf şi gunoaie o despărţea de pueblo. Doi cîini înfometaţi scormoneau scîrnav prin resturile menajere de la uşă. Înăuntru, cînd intrară, semiîntunericul puţea şi zumzăia de muşte.

— Linda! strigă tînărul.

Din încăperea interioară o voce cam răguşită de femeie zise:

— Imediat.

Aşteptară. În nişte castroane aşezate pe jos erau resturile unei mese, poate chiar şi ale celei din ziua anterioară.

Se deschise uşa. Trecu pragul o blondă foarte corpolentă şi rămase uitîndu-se la nou-veniţi, cu gura căscată de uimire, pentru că nu-i venea să-şi creadă ochilor. Lenina observă cu dezgust că e îngrozitor de ştirbă. Iar culoarea dinţilor pe care-i mai avea… o trecu un fior. Avea o gură mai urîtă chiar decît a bărbatului aceluia de adineauri. Şi era atît de grasă! Şi toate trăsăturile feţei, obrajii căzuţi ca nişte pungi, după cum erau şi ochii vineţi şi bolboşaţi. Şi vinişoarele roşii de pe nas şi ochii congestionaţi! Şi gîtul – gîtul acela! Şi-şi mai pusese şi o pătură pe cap, o zdreanţă murdară. Iar de sub tunica maronie, mai mult un sac, sînii aceia enormi, burta proeminentă, şoldurile. Ah, mult mai rău decît bărbatul acela, mult, mult mai rău! Şi deodată fiinţa aceasta oribilă dădu drumul la un potop de vorbe şi se repezi la ea cu braţele întinse şi (Ford! Vai, Ford! era mai mult decît dezgustător, îi venea pur şi simplu să vomite) fiinţa aceea îşi apăsă pe ea burta imensă, pieptul masiv şi începu s-o sărute. Ah, Ford! S-o sărute, cu balele curgîndu-i şi mirosind atît de greţos, se vedea bine că nu făcuse baie în viaţa ei şi pur şi simplu duhnea a porcăria aceea infectă pe care o puneau în eprubetele din incubatoarele pentru Delta şi Epsilon (nu, nu, nu putea fi adevărat zvonul acela despre Bernard), pur şi simplu puţea a alcool. Se îndepărtă de ea cît de iute putu.

Avea dinaintea ei o faţă deformată şi contorsionată: fiinţa aceasta chiar plîngea!

— O, Doamne, Doamne! Şuvoiul de cuvinte curgea amestecat cu suspine. Dacă aţi şti ce mult mă bucur… după toţi anii ăştia! O faţă civilizată. Da, şi ce haine civilizate! Pentru că eu una am crezut că n-o să mai văd în viaţa mea o bluză de mătase artificială!

Şi începu să pipăie mîneca Leninei. Avea unghiile negre.

— Vai, şi ce şort adorabil din diftină de vîscoză! Ştii, draga mea, mai am încă hainele mele vechi, acelea cu care am venit, le-am păstrat într-o cutie. Am să vi le arăt mai tîrziu. Deşi, bineînţeles că mătasea sintetică s-a mîncat, e toată numai găuri. Dar ce cartuşieră albă, frumoasă! Deşi trebuie să recunosc că a dumneavoastră de marochin verde e mult mai drăguţă. Însă pe mine nu m-a ajutat prea mult cordonul acela malthusian. Şi iarăşi izbucni în plîns. Presupun că v-a spus John. Vai, prin cîte suferinţe am trecut – şi n-am avut măcar un gram de soma, era de negăsit. Doar un pic de mescal din cînd în cînd, dacă îmi mai aducea Popé. Popé e un băiat pe care-l cunoşteam. Dar îţi face rău după aceea, mescalul ăsta, ţi-e greaţă de la peyotl3 ; şi pe urmă mai avea defectul ăsta că a doua zi te făcea să te ruşinezi şi mai tare! Vai, ce ruşine îmi era! Păi, ia gîndiţi-vă şi dumneavoastră: eu, o Beta, să nasc un copil! Puneţi-vă în locul meu. (Numai gîndul la această faptă o făcu pe Lenina să se cutremure.) Deşi n-a fost vina mea, vă jur; pentru că nici acum nu ştiu cum s-a întîmplat, dat fiind că făceam toate exerciţiile prescrise de educaţia malthusiană – ştiţi, după numere, unu, doi, trei, patru, cu regularitate, vă jur; şi, totuşi, s-a întîmplat. Şi bineînţeles că aici nu era un Centru de Avorturi. Apropo, la Londra tot în cartierul Chelsea e?

Lenina încuviinţă din cap.

— Şi tot aşa scăldat în lumină e marţea şi vinerea?

Lenina confirmă din nou.

— Vai, ce frumos era turnul acela roz de sticlă!

Biata Linda îşi înălţa faţa şi cu ochii închişi contemplă în extaz imaginea luminoasă din memorie.

— Vai, şi Tamisa noaptea, şopti ea, şi printre pleoapele închise îi răzbiră lacrimi mari ca mărgelele. Iar seara întoarcerea cu avionul de la Stoke Poges. Şi, pe urmă, o baie fierbinte şi vibromasajul vacuumatic… ei, deh! Inspiră adînc, îşi scutură capul, redeschise ochii, îşi trase puţin nasul, apoi şi-l suflă