mereu, spuse ambasadorul. Imperiul ştie că includeţi întotdeauna competenţe excepţionale în constituţiile voastre pentru a impune soluţii în situaţii de criză. Vă cerem să le invocaţi acum.

– ANA: Guvernarea va fi încântată să introducă o moţiune în Senat, zise Justine. Vom cere Visului Viu să se abţină de la acţiuni nesăbuite.

– Veţi putea sprijini asta prin forţă, în cazul în care refuză?

– Puţin probabil, afirmă Kazimir. Marina noastră există pentru a ne proteja de inamicii externi.

– Ce este Golul devorator, dacă nu un inamic? În ultimă instanţă, este duşmanul tuturor. Raielii recunosc acest lucru.

– Vă înţelegem neliniştea, domnule ambasador, spuse Justine. Aş dori să vă asigur că vom acţiona pentru a preveni orice catastrofă care ar înghiţi pe veci galaxia.

– Raielii nu a putut împiedica devorarea. Sunteţi mai grozavi decât Raielii?

– Probabil că nu, murmură ea. Oare Ocisen era în stare să înţeleagă sarcasmul?

– În cazul acesta, vom împiedica navele voastre să zboare.

– Domnule ambasador, trebuie să sfătuiesc Imperiul să nu recurgă la astfel acţiuni, spuse Kazimir. Marina nu-i va permite să atace oameni.

– Să nu credeţi că ne puteţi intimida, amiral Kazimir. Noi nu sunt specia neajutorată pe care aţi atacat-o la Fandola. Avem aliaţi acum. Eu reprezint multe specii puternice, care nu vor permite Golului să-şi înceapă faza finală de devorare. Noi nu suntem singuri. Credeţi că Marina voastră poate învinge întreaga galaxie?

Kazimir nu se arătă impresionat.

– Marina acţionează numai în apărare. Eu vă îndemn să permiteţi Confederaţiei să rezolve o problemă internă în propriul fel. Oamenii nu vor declanşa o devorare pe scară largă.

– Vă vom urmări, bubui ambasadorul. Dacă nu împiedicaţi construirea navelor de Pelerinaj, atunci noi şi noii noştri aliaţi puternici vom acţiona în autoapărare.

– Vă înţeleg îngrijorarea, zise Justine. Dar v-aş ruga să aveţi încredere în noi.

– Nu ne-aţi dat niciodată un motiv pentru asta, spuse ambasadorul. Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Voi reveni la nava mea, mediul vostru mi se pare neplăcut.

Destul de subtil pentru un Ocisen, gândi Justine. Se ridică şi îl însoţi pe ambasador înapoi la nava sa. Gore se materializă lângă ea în timp ce aparatul greoi se ridica spre cer.

– Aliaţi, huh? Ştii ceva despre asta? îl întrebă pe Kazimir.

– Absolut nimic, spuse Kazimir. Ar putea fi o cacealma. Şi totuşi, dacă vorbesc serios despre oprirea Pelerinajului, vor avea nevoie de aliaţi. Cu siguranţă nu o pot face singuri.

– Ar putea fi Raielii? întrebă Justine surprinsă.

Kazimir ridică din umeri.

– Mă îndoiesc. Raielii nu merg în jur pe ascuns să facă înţelegeri care să asmută o specie împotriva alteia. Dacă Imperiul i-ar fi abordat, sunt convins că ne-ar fi spus.

– Un postfizic, atunci?

– Nu e imposibil, recunoscu Gore. Cei mai mulţi dintre ei ne privesc ca pe mici şi vulgari nou-veniţi într-un club exclusivist. Cei care vorbesc cu noi, oricum. Cei mai mulţi nu pot fi convinşi nici măcar asta să facă. Dar aş fi foarte surprins dacă ar fi unul dintre ei. Ar fi, probabil, foarte interesaţi să observe faza finală de devorare.

– Cât despre tine? întrebă lejer Justine.

Gore zâmbi, dinţii albi ca zăpada strălucindu-i cu răceală printre buzele de aur.

– Recunosc că ar fi o privelişte de iad. De la distanţă. O distanţă foarte mare.

– Deci, ce ai recomanda? întrebă Justine.

– Trebuie, cu siguranţă, să iniţiem o moţiune în Senat, spuse Kazimir.

– Ambasadorul avea dreptate. Nu cred că putem permite ca Pelerinajul să fie lansat.

– Nu-i putem opri, spuse Gore cu o veselie indecentă. E în constituţie.

– Trebuie să găsim o soluţie, zise Justine. Una politică. Şi rapid.

– Asta-i fata mea! Ai de gând să te adresezi Senatului tu însăţi? Ai avea o mare dificultate acolo, istorie în carne şi oase.

– Şi-ar fi de ajutor să obţinem confirmarea de la Raieli, spuse Kazimir. Tu ai contactele personale necesare.

– Ce? Umerii lui Justine căzură. Oh, focul iadului! Nu intenţionam să părăsesc Pământul.

– Mă aştept ca ambasadorul Hancher să-şi dorească să primească şi el nişte asigurări! adăugă Gore cu maliţiozitate.

Justine se întoarse pentru a-şi privi tatăl în ochi.

– Da, există o mulţime de oameni şi de facţiuni pe care trebuie să le monitorizăm.

– Sunt sigur că Guvernarea ştie ce face. La urma urmei, tu ai fost prima lor opţiune. Nu pot ignora lucrul ăsta.

– De fapt, am fost a doua.

– Cine a fost prima? întrebă Kazimir curios.

– Toniea Gall.

– Căţeaua aia! scuipă Gore. Nici n-a avut cu cine să se culce într-o casă din Lumea Tăcută după ce a fost reîntinerită. Toată lumea o urăşte.

– Hai, tată, istoria a decis că perioada de emigrare a fost o mică eră de aur.

– Una a dracului de minusculă, mai degrabă.

Justine şi Kazimir îşi zâmbiră.

– A fost un preşedinte bun, din câte îmi amintesc, spuse Kazimir.

– Rahat!

– Voi face o vizită la ambasada lui Hancher, în drum spre Senat, adăugă Justine. Ar fi interesant să aflu câte ceva despre mişcările militare ale Imperiului.

– Voi începe realocarea sistemelor noastre de observare în interiorul Imperiului, să vedem dacă putem obţine o imagine mai clară a ceea ce se întâmplă, spuse Kazimir.

În timp ce organismul lui Justine se teleporta afară din conacul Tulip, conştiinţa primară a lui Gore se retrăgea în mediul său securizat din vasta ANA. Judecând după zonele realităţii perceptuale, era unul modest. Unii oameni creaseră universuri întregi pentru terenul lor de joacă privat, stabilind parametri de autoguvernare pentru a menţine configuraţia. Organismele sau nucleele, sau punctele focale pe care le ocupau în cadrul conceptelor lor erau la fel de variate, cu