Sub pat se afla una dintre cutiile gri folosite pe şantierul arheologic.

*

— Încă o vizită, spuse unul dintre săpători, care strângea nisip şi pietriş cu lopata în coşuri prăfuite şi zdrenţuite în Zona 3.

Pentru un moment se opriră şi îşi întinseră gâturile. Două camioane mari argintii veneau pe drumul plin de hârtoape spre tabără, învăluite în norul de praf obişnuit, înclinându-se îngrijorător la fiecare din numeroasele gropi. Erau cu adevărat camioane foarte mari, adevărate trucks, cum se vedeau în filmele americane.

— O adevărată invazie, spuse altcineva. Apoi îşi luară iarăşi lopeţile, deşi munca nu le mai făcea atâta plăcere de marţi încoace.

*

Profesorul Charles Wilford-Smith îşi drese îndelung glasul, se aplecă în faţă, îl fixă pe Stephen cu privirea, dar când acesta îi întoarse privirea se uită iritat într-o parte şi îşi studie degetele de la mâna cu care desena involuntar figuri complexe invizibile pe masa de conferinţe.

— Există ceva, începu el apoi cu greutate, ce doream să vă întreb, Stephen.

— Da?

— De ce aţi deschis sacul de pânză?

Stephen văzu cum degetele profesorului se opriră. În cameră se lăsă deodată o linişte apăsătoare.

— Dumneavoastră lucraţi, continuă Wilford-Smith, în cadrul unui şantier arheologic. Consider că eraţi permanent conştient de acest fapt. Aţi găsit un săculeţ din pânză de in care era fără îndoială foarte vechi. Stephen avu impresia că percepe cu coada ochiului cum John Kaun îi aruncă o privire nemulţumită, aproape ca un avertisment conducătorului de şantier. Şi ştiţi că una dintre cele mai importante reguli de bază la o săpătură arheologică spune că suntem arheologi, şi nu căutători de comori. Descoperirile nu sunt stricate ad-hoc, nici măcar dacă se crede că în interior se află aurul reginei din Saba. Dumneavoastră însă aţi desfăcut săculeţul de pânză aşa pur şi simplu, iar plasticul din interior l-aţi şi tăiat! Aţi scos briceagul şi l-aţi spintecat! Când îl privi pe Stephen de data aceasta, îi ţinu privirea. Aş vrea să ştiu de ce.

Acum îl priveau toţi şi dacă privirile ar fi fost înţepături de ace, ar fi început să sângereze în trei locuri. Stephen se gândise că i se va pune această întrebare odată. Simţi cum, cu toată răcoarea din încăpere, spatele-i era străbătut de şuvoaie de transpiraţie.

Inspiră profund, dar totuşi nu prea adânc. Acum venise momentul adevărului, dar el trebuia în continuare să o facă pe inocentul. Şi asta nu era uşor. Kaun îl pândea ca un râs şi Stephen era sigur că acest om nu avea doar un al şaselea, ci şi un al şaptelea şi un al optulea simţ pentru a-şi da seama ce se petrece în alţi oameni. Se lăsă pe spetează, îşi păstră mâinile liniştite şi încercă să zâmbească relaxat.

— Păi, da, spuse apoi. Îmi era destul de clar că nu putea fi vorba de o descoperire arheologică.

Trei perechi de sprâncene se ridicară întrebător în sus.

— Poftim? întrebă profesorul.

— Plasticul răzbătea prin pânză, explică Stephen Foxx, ca şi cum nu ar fi fost prezente niciodată în încăpere reproşurile nerostite împotriva sa. Asta se putea vedea. Un săculeţ vechi, jerpelit din pânză de in, destul de găurit - se putea deschide lateral chiar cu unghiile -, dar dedesubt strălucea plasticul. Okay, întâi m-am gândit că cineva vrea să mă păcălească. Ştiţi că unii dintre ceilalţi voluntari nu mă prea suferă. Mă gândeam că precis se află în învelitoarea de plastic un bileţel pe care să scrie ceva prostesc, „Foxx e un idiot” sau „Salutări de la faraon” sau ceva de genul acesta.

Aceasta era o minciună doar pe jumătate şi de aceea reuşi să o exprime credibil.

— Şi de aceea aţi tăiat învelitoarea de plastic?

— Da. Credeam că sunt observat pe ascuns şi că în orice clipă aveau să izbucnească hohotele de râs.

— Şi cum aţi fi vrut să împiedicaţi aceasta?

— Habar n-am. Nu m-am gândit atât de departe, pentru că am văzut apoi că erau instrucţiunile de utilizare acolo înăuntru şi asta mi s-a părut cam ciudat. Şi apoi am venit la dumneavoastră.

Profesorul aprobă din cap. Stephen privi de la unul la celălalt. Suspiciunea nu dispăruse încă de pe feţele lor. Doar scriitorul german părea oarecum detaşat. Poate nici nu înţelesese totul.

În acest moment se deschise în spatele său uşa rulotei. Un val de căldură şi nelinişte pătrunse în interior, împreună cu un bărbat în haine kaki asemănătoare uniformelor, pe care Stephen îl recunoscu atunci când se întoarse, ca fiind bărbatul care îi stricase cu o seară înainte lui şi lui Judith atmosfera romantică ce părea că se înfiripe treptat. Putea fi acesta mâna dreaptă a lui John Kaun? În orice caz avu un schimb de priviri complice cu magnatul media care nu puteau să însemne nimic bun. Acest gen de priviri se mai putea vedea în filmele cu gangsteri şi acolo însemnau de obicei ceva de genul: „În regulă boss, l-am lichidat pe porc”.

Kaun luă din nou cuvântul, pe care oricum doar îl împrumutase profesorului, sub auspiciile de a-i retrage imediat drepturile.

— Mulţumesc, Stephen, zise el şi înclină din cap, de parcă ar fi fost cuprins cu adevărat de un profund sentiment de recunoştinţă. Cred că am profitat destul de timpul dumneavoastră valoros. Ceea ce aş vrea să vă mai rog este să ne informaţi dacă vreţi să părăsiţi temporar tabăra - de exemplu în seara aceasta. În caz că am avea alte întrebări, sper că înţelegeţi.

— Da, confirmă Stephen nu fără oarecare admiraţie în ceea ce priveşte capacitatea industriaşului de a ambala conţinuturi neplăcute în formulări abile. Bineînţeles.

Cu aceasta era liber, aşa că plecă. Kaun nu-l mai observă în continuare, Wilford-Smith îl salută distrat cu capul, iar scriitorul oricum avea doar rol de observator. Nimeni nu spuse nici un cuvânt, până ce Stephen nu trase uşa rulotei după el. Putea paria pe oricât că din acelaşi moment aveau să înceapă discuţiile despre el.

*

Cele două camioane masive cromate erau manevrate cu greu în parcare, înconjurate de un cârd de bărbaţi în salopete gri, care păreau ca nişte furnici pe lângă ele şi care dirijau