— Ca să economisim combustibil, spuse ea, întorcându-se spre mine și Jaja.

Casele pe lângă care treceam aveau gard-viu de floarea-soarelui și florile cât palma înveseleau peisajul într-un dans de picățele mari și galbene. Gardurile aveau multe goluri, așa că puteam vedea în curțile caselor: cisterne metalice de apă fixate pe blocuri de ciment nezugrăvite, leagăne din cauciucuri vechi atârnând din copaci de guava, hainele întinse la uscat pe frânghii legate între copaci. La capătul străzii, tușica Ifeoma porni motorul, pentru că șoseaua se îndreptase.

— Asta e școala primară a universității, spuse ea. Aici merge Chima. Arăta mult mai bine, dar acum uitați-vă la obloanele lipsă de la geamuri și la clădirile murdare.

Curtea școlii, largă, îngrădită de un gard din bușteni de pini șuierători, era îngrămădită de clădiri lungi, ca și cum răsăriseră la întâmplare, neorganizat. Tușica Ifeoma arătă spre clădirea de lângă școală, Institutul de Studii Africane, unde era biroul ei și unde ținea majoritatea cursurilor. Clădirea era veche; se vedea după culoare și după ferestre, acoperite de praful atâtor harmattanuri că nu aveau să mai strălucească în veci. Tușica Ifeoma o luă printr-un sens giratoriu, în mijlocul căruia erau straturi cu flori roz de sachiu, delimitate de cărămizi vopsite alternativ în alb și negru. Pe marginea drumului, se întindea un câmp ca o lenjerie de pat verde, presărat cu mangotieri cu frunze palide, ce încercau să-și păstreze culoarea în ciuda vântului uscat.

— Pe câmpul acesta se organizează bazarurile noastre, spuse tușica Ifeoma. Iar acolo sunt căminele de fete. Acolo e Căminul Mary Slessor. Dincolo e Căminul Okpara, iar acesta e Căminul Bello, cel mai cunoscut cămin studențesc, unde Amaka a jurat că va sta când intră la facultate și unde își va lansa mișcările activiste.

Amaka râse, dar nu o contrazise pe tușica Ifeoma.

— Poate că voi două veți sta împreună, Kambili.

Am dat din cap rigid, cu toate că tușica Ifeoma nu mă putea vedea. Nu mă gândisem niciodată la facultate, unde aș merge, ce aș studia. Când venea vremea, Papa avea să decidă.

Tușica Ifeoma claxonă și făcu semn cu mâna spre doi bărbați cu chelie în cămăși colorate, care stăteau la colțul străzii, când viră. Stinse iar motorul și mașina o luă la vale pe stradă. Copaci de gmelina și de margosa străjuiau de fiecare parte a străzii. Parfumul înțepător, astringent al frunzelor de margosa umplu mașina, iar Amaka inspiră adânc și spuse că vindecă malaria. Eram într-o zonă rezidențială și treceam pe lângă case cu verande, în curți spațioase cu tufe de trandafiri și peluze decolorate și pomi fructiferi. Strada asfaltată își pierdea treptat netezimea și gardurile-vii îngrijite făcură loc caselor joase și strâmte, cu ușile de la intrare atât de apropiate unele de altele că puteai să stai în fața uneia, să te întinzi și să atingi ușa alăturată. Nu existau garduri-vii aici, nu puteai pretinde separare și intimitate, doar clădiri joase, una lângă alta, și, ici-colo, câte un tufiș pipernicit și arbori de acaju. Aici erau locuințele personalului secundar, unde locuiau secretarele și șoferii, explică tușica Ifeoma, iar Amaka adăugă: „Dacă sunt destul de norocoși să obțină una”.

Tocmai trecuserăm de clădiri când tușica Ifeoma arătă spre dreapta și spuse:

— Acolo e dealul Odim. Priveliștea de acolo îți taie răsuflarea; când stai acolo, sus, poți vedea cum a așternut Dumnezeu dealurile și văile, ezi okwu.

Când o luă înapoi spre direcția din care veniserăm, mi-am lăsat mintea să alerge și mi-am imaginat cum Dumnezeu așezase dealurile din Nsukka, cu mâinile lui largi, albe, cu umbre sub unghii, ca ale părintelui Benedict. Am trecut pe lângă copacii piperniciți de lângă Facultatea de Inginerie, pe lângă câmpurile întinse cu mangotieri de lângă căminele studențești de fete. Tușica Ifeoma viră în sensul opus când am ajuns aproape de strada ei. Voia să ne arate capătul opus al Bulevardului Marguerite Cartwright, unde locuiau profesorii temporari, cu duplexurile delimitate de căi de acces pietruite.

— Am auzit că, atunci când s-au construit prima dată casele astea, unii dintre profesorii albi – toți profesorii erau albi pe atunci – voiau șemineuri și hornuri, spuse tușica Ifeoma, cu același zâmbet indulgent pe care-l avea și mama când vorbea despre oameni care mergeau la vraci să se vindece. Apoi arătă înspre locuința vicecancelarului, la zidurile înalte care o înconjurau, și spuse că înainte fusese împrejmuită cu gard-viu bine îngrijit de mălin și ixora, până când studenți revoltați săriseră gardul și dăduseră foc unei mașini în curte.

— De ce s-au revoltat? întrebă Jaja.

— Apă și lumină, spuse Obiora, iar eu m-am uitat la el.

— N-au avut apă și lumină o lună de zile, adăugă tușica Ifeoma. Studenții au spus că nu au cum să învețe și au cerut ca examenele să fie reprogramate, dar au fost refuzați.

— Zidurile sunt oribile, spuse Amaka în engleză, și m-am întrebat ce ar crede despre zidurile care împrejmuiau curtea noastră de acasă, dacă ne-ar vizita vreodată.

Zidurile vicecancelarului nu erau atât de înalte. Puteai vedea duplexul mare care era cuibărit sub o boltă de arbori cu frunze verzi-gălbui.

— Oricum, zidurile astea sunt o soluție superficială, continuă ea. Dacă eu aș fi vicecancelarul, studenții nu s-ar mai răscula. Ar avea destulă apă și lumină.

— Dacă vreun ștab din Abuja a furat banii, ar trebui să-i scoată vicecancelarul de la el din burtă pentru Nsukka? întrebă Obiora. M-am întors să-l privesc, imaginându-mă la paisprezece ani, imaginându-mă la vârsta de acum.

— Nu m-aș supăra dacă cineva ar scoate niște bani din burtă pentru mine acum,