Aşa e, Ce nu pricep eu este cum de se pot găsi într-un singur tablou picturi atât de deosebite, de pictori atât de diferiţi, Mai erau şi nişte bărbaţi mâncând, Au fost aşa de multe prânzurile, gustările şi cinele din istoria artei că, după această singură indicaţie, nu e posibil să ştii cine mânca, Bărbaţii erau treisprezece la număr, Ah, atunci e uşor, continuaţi, Era de asemenea şi o femeie goală, cu părul bălai, într-o scoică plutind pe mare, şi multe flori în jurul ei, Italian, bineînţeles, Şi o bătălie, E ca în cazul mâncărurilor şi al mamelor cu copii în braţe, nu e destul ca să ştim cine 1-a pictat, Morţi şi răniţi, E firesc, mai devreme sau mai târziu, toţi copiii mor, soldaţii de asemenea, Şi un cal înspăimântat, Cu ochii gata parcă să-i iasă din orbite, Exact, Aşa sunt caii, şi ce alte tablouri mai erau în tabloul dumneavoastră, N-am reuşit să aflu, am orbit exact când mă uitam la cal. Frica orbeşte, spuse tânăra cu ochelari negri, Sunt bune cuvintele, eram orbi în clipa când am orbit, frica ne-a orbit, frica ne va ţine orbi, Cine vorbeşte, întrebă medicul, Un orb, răspunse vocea, doar un orb, numai asta avem aici. Atunci bătrânul cu legătură neagră a întrebat, De câţi orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu ştiu ce să-i răspundă. Tânăra cu ochelari negri îl rugă atunci să dea drumul la radio, poate vor da ştiri. Le-au dat mai târziu, până atunci au ascultat puţină muzică. La un moment dat au apărut în uşa salonului câţiva orbi, unul spuse, Ce păcat că n-am adus chitara. Ştirile n-au fost încurajatoare, se zvonea că în curând se va forma un guvern de unitate şi salvare naţională.

  La început, când orbii se numărau aici încă pe degete, când erau de ajuns două sau trei cuvinte pentru ca necunoscuţii să devină tovarăşi de nefericire, şi cu altele două sau trei se iertau reciproc toate greşelile, unele foarte grave, iar dacă iertarea nu putea fi completă, era nevoie doar să aştepţi cu răbdare câteva zile, am văzut prin câte ridicole necazuri au trecut nefericiţii, ori de câte ori trupul le impunea vreuna dintre urgentele uşurări pe care le numim de obicei satisfacerea necesităţilor. In ciuda tuturor acestor lucruri, ştiind pe deasupra cât de rară este o educaţie perfectă şi că până şi cea mai reticentă pudoare îşi are punctele slabe, trebuie să recunoaştem că primii orbi aduşi aici în carantină s-au arătat capabili, cu mai multă sau mai puţină conştiinciozitate, să ducă demn crucea naturii eminamente scatologice a fiinţei umane. Dar acum, ocupate fiind toate paturile, două sute patruzeci, fără să-i punem la socoteală pe orbii care dorm pe jos, nici o imaginaţie, oricât ar fi de creatoare şi de fertilă în comparaţii, imagini şi metafore, n-ar reuşi să descrie cu acurateţe amploarea spurcăciunii de aici. Nu e vorba numai de halul în care au ajuns curând latrinele, cloace fetide, cum sunt probabil, în infern, haznalele cu suflete damnate, ci şi de lipsa de bun-simţ a unora sau de subita urgenţă a altora care, în foarte puţin timp, au transformat coridoarele şi alte locuri de trecere în closete care, la început, erau ocazionale, devenind apoi permanente. Nepăsătorii sau cei zoriţi se gândeau, Ce contează, nu mă vede nimeni, şi nu treceau mai departe. Când a devenit imposibil, în orice sens, să mai ajungă la latrine, orbii au început să meargă în curte pentru toate deşertările şi descompunerile trupeşti. Cei mai gingaşi prin natură sau educaţie îşi petreceau cât era ziua de lungă ţinându-se, suportau, de bine, de rău, în aşteptarea nopţii, presupunând că e noapte atunci când, în saloane, dormeau mai mulţi, şi atunci se duceau în curte, ţinându-se de burtă sau lipindu-şi picioarele, în căutarea a trei palme de pământ curat, dacă existau pe un covor continuu de excremente călcate de mii de ori în picioare, riscând, pe deasupra, să se piardă în spaţiul nesfârşit al curţii, unde singurele puncte de reper erau cei câţiva copaci care reuşiseră să supravieţuiască maniei exploratoare a nebunilor de odinioară, ca şi movilitele, acum aproape una cu pământul, de-abia mai acoperind morţii. O dată pe zi, întotdeauna la sfârşitul după-amiezei, ca un deşteptător reglat să sune la aceeaşi oră, vocea megafonului repeta cunoscutele instrucţiuni şi interdicţii, stăruia asupra avantajelor folosirii regulate a produselor de curăţenie, amintea că fiecare salon are un telefon pentru a cere proviziile necesare, în caz că ar lipsi, însă ce ar fi fost cu adevărat necesar era un şuvoi năvalnic de furtun care să ia toată scârna, o brigadă de instalatori să repare closetele, să le pună în funcţiune, şi apă, multă apă, să ducă în canale ceea ce în canal trebuie să meargă, apoi, vă rugăm, ochi, nişte simpli ochi, o mână în stare să ne conducă şi să ne călăuzească, o voce care să ne spună, Pe aici. Aceşti orbi, dacă nu-i vom ajuta, se vor transforma curând în animale si, mai rău, în animale oarbe. N-a spus-o vocea necunoscută, cea care a vorbit de tablourile şi de imaginile lumii, o spune, cu alte cuvinte, târziu în noapte, soţia medicului, culcată lângă bărbatul ei, cu capetele acoperite de aceeaşi pătură, Trebuie să găsim o soluţie pentru această oroare, nu mai suport, nu mai pot să mă prefac că nu văd, Gândeşte-te la consecinţe, cel mai probabil vor încerca să facă din tine o sclavă, vei fi obligată să asculţi de toţi şi de toate, îţi vor cere să-i hrăneşti, să-i speli, să-i culci şi să-i scoli, să-i duci de colo până dincolo, să-i ştergi la nas şi să le usuci lacrimile, vor striga după tine când dormi, te vor insulta când întârzii, Dar tu, cum vrei să mă uit în continuare la această mizerie, s-o am tot timpul sub ochi, şi să nu mişc un deget să ajut, E destul câte faci, Şi ce fac eu, dacă nu mă gândesc tot timpul decât cum să evit să-şi dea seama că văd, Unii te