vor urî pentru că vezi, să nu crezi că orbirea ne-a făcut mai buni, Nici mai răi, Suntem pe drumul cel bun, doar vezi ce se întâmplă în momentul când trebuie împărţită mâncarea, Exact, un văzător şi-ar putea lua în sarcină împărţirea alimentelor la toţi cei de aici, să fie echitabilă, făcută cu discernământ, n-ar mai fi proteste, s-ar termina certurile care mă scot din minţi, nu ştii cum arată bătaia între orbi, Bătaia a fost întotdeauna, mai mult sau mai puţin, o formă de orbire, Asta e altceva, Faci cum crezi mai bine, dar nu uita ce suntem aici, orbi, nişte simpli orbi, fără retorică şi comizeraţie, lumea caritabilă şi pitorească a sărmanilor orbi de la colţuri de stradă s-a terminat, acum e domnia dură, crudă şi implacabilă a orbilor pur şi simplu, Dacă ai putea vedea ceea ce sunt eu obligată să văd, ţi-ai dori să fii orb, Te cred, dar n-am nevoie, sunt orb, lartă-mă, dragul meu, dacă ai şti, Ştiu, ştiu, mi-am trăit viaţa uitându-mă în ochii oamenilor, e singurul loc din trup unde poate mai există încă un suflet şi s-a pierdut, Mâine le voi spune că văd, Să sperăm că nu va trebui să te căieşti, Le voi spune mâine, făcu o pauză şi adăugă, Dacă nu voi fi ajuns şi eu să intru în această lume. Nu s-a întâmplat nici de astă dată. Când s-a trezit de dimineaţă, foarte devreme, cum obişnuia, ochii ei vedeau la fel de limpede ca înainte. Toţi orbii din salon dormeau. Se gândi cum să le-o spună, dacă să-i cheme pe toţi şi să-i anunţe noutatea, poate ar fi preferabil s-o facă discret, fără zarvă, să spună, de pildă, ca şi cum n-ar vrea să dea mare importanţă, Imaginaţi-vă, cine ar fi crezut că îmi voi păstra vederea în mijlocul atâtor oameni care au pierdut-o, ori mai bine, poate mai potrivit, să mă prefac c-am fost oarbă şi uite că, pe neaşteptate, mi-am recăpătat vederea, aşa chiar le-aş da puţină speranţă, Dacă ea a început să vadă, îşi vor spune, poate că şi noi, dar de asemenea i-ar putea spune, în cazul ăsta, du-te, pleacă, atunci ea ar răspunde că nu poate pleca fără soţul ei, şi de vreme ce armata nu lasă nici un orb să iasă din carantină, n-aveau altă soluţie decât s-o lase să rămână. Câţiva orbi se vânzoleau în paturi, ca în fiecare dimineaţă se uşurau de gaze, dar aerul nu deveni mai rău mirositor, se atinsese probabil nivelul de saturaţie. Nu era doar mirosul fetid care venea dinspre latrine în rafale, în emanaţii greţoase, era şi mirosul acumulat de la două sute cincizeci de oameni, cu trupurile macerate în propria sudoare, pe care nu puteau şi nici n-ar fi ştiut să le spele, purtând haine cu fiecare zi mai imunde, dormind în paturi unde adesea se strângeau dejecţii. La ce-ar putea folosi săpunurile, leşiile, detergenţii uitaţi pe aici, dacă duşurile, multe dintre ele, erau astupate sau desfăcute din pereţi, dacă ţevile aruncau înapoi apa murdară, care dădea pe dinafară instalaţiilor sanitare, îmbibând scândurile din duşumeaua coridoarelor, infiltrându-se prin crăpăturile lespezilor. In ce nebunie vreau eu să mă bag, se întrebă atunci soţia medicului, chiar dacă nu mi-ar cere să-i slujesc, şi nimic nu e mai puţin sigur, eu însămi n-aş răbda să nu mă apuc să spăl, să curăţ, cât timp m-ar ţine puterile, nu e treabă pentru o singură persoană. Curajul ei, care înainte păruse de nezdruncinat, începea să se clatine, să se facă fărâme în faţa realităţii abjecte care îi invada nările şi îi zgâria ochii, acum când venise clipa să treacă de la vorbă la faptă. Laşo, murmură exasperată, mai bine eram oarbă, n-aş mai umbla cu veleităţi de misionară. Se sculaseră trei orbi, unul dintre ei era asistentul de farmacie, se duceau să ia poziţie în hol ca să ridice cota-parte din mâncarea ce revenea primului salon. Nu se putea afirma, deşi chiar ochii lipseau, că împărţirea se făcea cu ochii închişi, un ambalaj da, un ambalaj nu, dimpotrivă, era dureros să-i vezi cum se înşelau la socoteală şi o luau de la capăt, câte o fire mai bănuitoare voia să ştie exact cât luau ceilalţi, întotdeauna se sfârşea cu ceartă, câte un ghiont, câte o palmă în vânt, orbeşte. In salon toată lumea era trează, gata să-şi primească porţia, tot experimentând stabiliseră aici o modalitate destul de comodă de a face împărţeala, duceau mai întâi toată mâncarea în fundul salonului, unde se aflau paturile medicului şi soţiei lui, al tinerei cu ochelari negri şi al băieţelului care cerea la mama, şi de aici veneau s-o ia, câte doi de fiecare dată, începând cu paturile cele mai apropiate de intrare, unu dreapta, unu stânga, doi dreapta, doi stânga, şi aşa mai departe, fără vrajbă, nici înghesuială, dura mai mult, desigur, dar liniştea compensa aşteptarea. Primii, adică, cei care-şi aveau mâncarea la îndemână, erau ultimii care-şi luau hrana, cu excepţia băieţelului strabic, desigur, care întotdeauna termina înainte să-şi primească porţia fata cu ochelari negri, aşa că o parte din ce-ar fi trebuit să fie al ei ajungea invariabil în stomacul copilului. Orbii stăteau cu toţii cu capetele întoarse spre uşă, aşteptând să audă paşii tovarăşilor de salon, mersul şovăielnic, inconfundabil, al celor care vin purtând o greutate, dar zgomotul care deodată s-a auzit nu suna aşa, părea mai curând că se apropie alergând uşor, dacă asemenea ispravă era cu putinţă vorbind de oameni care nu vedeau unde le calcă tălpile. Totuşi, altă expresie nu-ţi venea în minte când ei s-au ivit gâfâind în faţa uşii, ce s-o fi întâmplat să-i facă să vină în fugă, şi iată-i pe toţi trei vrând să intre în acelaşi timp să dea neaşteptata veste, Nu ne-au lăsat să aducem mâncarea, spuse unul, ceilalţi repetară, Nu v-au lăsat, Cine, soldaţii, întrebă o voce, Nu, orbii, Care orbi, aici suntem orbi cu toţii, Nu ştim cine sunt, spuse asistentul de farmacie, dar cred că s-ar putea să fie din cei care au venit toţi odată, ultimii