sosiţi, Dar cum de nu v-au lăsat să luaţi mâncarea, întrebă medicul, până acum n-a fost nici o problemă, Ei spun că s-a terminat, că de azi înainte cine vrea să mănânce trebuie să plătească. Protestele se auziră din toate colţurile salonului, Nu se poate, Ne-au luat mâncarea, Ce şleahtă de hoţi, Ce ruşine, orbi împotriva orbilor, n-am crezut c-o să trăiesc s-o văd şi pe asta, Să ne plângem sergentului. Un orb mai hotărât propuse să se adune cu toţii să meargă să ceară ce li se cuvenea, Nu va fi uşor, a fost părerea asistentului de farmacie, sunt mulţi, am rămas cu impresia că e un grup mare, dar cel mai rău e că sunt înarmaţi, înarmaţi, cu ce, Au cel puţin bâte, încă mă doare braţul de la lovitura pe care am primit-o, spuse altul, Să încercăm s-o rezolvăm cu binişorul, spuse medicul, merg cu voi să stăm de vorbă cu oamenii ăştia, trebuie să fie o neînţelegere, Da, domnule doctor, sunt de acord, spuse asistentul de farmacie, dar, după cum se poartă, mă îndoiesc că veţi reuşi să-i convingeţi, Orice ar fi, trebuie să mergem, nu putem să rămânem aşa, Merg şi eu cu tine, spuse soţia medicului. Micul grup ieşi din salon, cu excepţia celui care se plângea de durerea din braţ, acesta consideră că-şi îndeplinise obligaţia şi rămase să le povestească celorlalţi riscanta aventură, păpica la doi paşi, şi un zid de trupuri apărând-o, Cu bâte, insista el.

  Înaintând umăr la umăr, ca solzii într-un con, îşi făcură drum printre orbii celorlalte saloane. Ajunşi în hol, soţia medicului înţelese imediat că nu era posibilă nici o discuţie diplomatică, probabil nu va fi niciodată. In mijlocul holului, împresurând cutiile cu mâncare, un cerc de orbi înarmaţi cu pari şi cu bare de fier smulse de la paturi, îndreptate înainte ca nişte baionete sau lănci, ţineau piept disperării orbilor care îi înconjurau şi care, cu încercări stângace, se străduiau să străpungă linia defensivă, unii, cu speranţa să găsească o deschizătură, o portiţă uitată întredeschisă, se fereau de lovituri cu braţele ridicate, alţii se târau de-a buşilea până când se loveau de picioarele adversarilor, care îi întâmpinau plesnindu-i peste şale, lovindu-i cu picioarele. Se bat ca orbii, se spune. Din scenă nu lipseau protestele indignate, ţipetele furioase, Cerem să ni se dea mâncarea, Ne revendicăm dreptul la pâine, Nemernicilor, E o mare ticăloşie, Să nu-ţi vină să crezi, se auzi chiar un ingenuu distrat care spuse, Chemaţi poliţia, poate că poliţiştii erau pe aici, orbirea, se ştie, nu ţine seama de meşteşuguri şi meserii, însă un poliţist orb nu-i totuna cu un orb poliţist, cât despre cei doi pe care i-am cunoscut, ei au murit şi au fost, cu mare greutate, îngropaţi, împinsă de speranţa absurdă a unei autorităţi care, în spitalul de nebuni, ar restabili pacea pierdută, ar întări justiţia, ar aduce înapoi liniştea, o oarbă se apropie aşa cum ştiu mai bine de uşa principală şi strigă în aer, Ajutaţi-ne, ăştia vor să ne fure mâncarea. Soldaţii făcură pe surzii, ordinele primite de sergent de la un căpitan în vizită de inspecţie erau categorice, foarte clare, Dacă se omoară unii pe alţii, cu atât mai bine, rămân mai puţini. Oarba zbiera ca o nebună de pe vremuri, şi ea aproape la fel de nebună, însă de disperare, în sfârşit, pricepând inutilitatea apelului, tăcu, reveni înăuntru hohotind şi, fără să-şi dea seama pe unde o ia, căpătă în capul neprotejat o lovitură de bâtă care o seceră. Soţia medicului vru să dea fuga s-o ridice, însă era atâta învălmăşeală încât nu reuşi să facă un pas. Orbii, care veniseră să-şi ceară hrana, începeau să bată în retragere, înfrânţi, dezorientându-se, se poticneau unii de alţii, cădeau, se ridicau, se prăbuşeau din nou, câte unul nu mai încerca să se scoale, renunţau, rămâneau prostraţi, epuizaţi, nefericiţi, chinuiţi de durere, cu faţa la pământ. Atunci, soţia medicului, îngrozită, îl văzu pe unul dintre orbii ticăloşi scoţând un pistol din buzunar, ţintindu-1 în aer. împuşcătura smulse din tavan o placă mare de stuc care se prăvăli pe neaşteptate peste capetele orbilor, mărindu-le panica. Orbul ţipă, Linişte aici, tăceţi odată din gură, dacă mai îndrăzneşte cineva să ridice glasul, trag în plin, să sufere cine o suferi, să nu vă plângeţi după aia. Orbii nu mişcară. Cel cu pistolul continuă, Am spus şi nu e cale de întoarcere, de azi înainte, noi suntem stăpâni pe mâncare, acum o ştiţi cu toţii, şi să nu-i treacă nimănui prin minte să vină după ea, punem pază la intrare, veţi suporta consecinţele pentru orice încercare de a nesocoti ordinele, mâncarea o să fie vândută, cine vrea să mănânce, plăteşte. Cum plătim, întrebă soţia medicului, Am zis să nu vorbească nimeni, zbieră cel cu pistolul, agitându-şi ameninţător arma, Cineva trebuie să vorbească, trebuie să ştim cum procedăm, unde mergem după mâncare, dacă toţi odată sau pe rând, Face pe deşteaptă, comentă unul din grup, dacă o împuşti, e o gură în minus de hrănit, Dacă aş putea s-o văd, acum ar avea un glonţ în burtă. Apoi, adresându-se tuturor, întoarceţi-vă imediat în saloane, haideţi, haideţi, după ce ducem mâncarea înăuntru, vă spunem ce aveţi de făcut, Dar plata, interveni din nou soţia medicului, cât o să ne coste o cafea cu lapte şi un biscuit, Muierea asta chiar o cere, spuse aceeaşi voce, Las-o pe seama mea, spuse celălalt, şi, schimbând tonul, Fiecare salon va numi doi responsabili, ei au sarcina să strângă valorile, toate valorile, de orice natură ar fi ele, bani, bijuterii, inele, brăţări, cercei, ceasuri, tot ce aveţi, duceţi totul în al treilea salon de pe stânga, acolo suntem noi, şi, dacă vreţi un sfat prietenesc, să nu vă dea prin minte să încercaţi să ne trageţi pe sfoară, ştim că unii vor vrea să ascundă o parte din ce au de valoare, dar vă zic că e o idee cum nu se poate mai proastă, dacă ni se pare insuficient cât ne-aţi dat, pur şi simplu nu mâncaţi, vă mestecaţi