care răbufneau în cameră şi cascada de raze aurii ale soarelui şi avalanşa dangătelor, închise Biblia, o aşeză pe masă, apoi se îndreptă spre fereastră. Se sprijini cu mâinile de glaf şi îşi aruncă privirile peste Constantinopolele învăluit într-o pulbere de aur.

Deodată avu o viziune cumplită. Se făcea că asupra imensei metropole se despicase cerul, şi din străfundurile lui pornise să plouă cu foc şi cu sânge. Cardinalul închise ochii. Poseda un simţ al divinaţiunii care nu-l înşelase niciodată.

Călugărul slujitor intră tulburat în cameră.

– Aţi auzit, Eminenţă?

– Am auzit, fiule. Pregăteşte-mi platoşa şi armele! Eh, Dumnezeu a vrut, oamenii să nu se bucure sărbătorind Învierea Domnului nostru Isus Hristos, ci să se pregătească de luptă şi de moarte.

Călugărul îl privi neîncrezător. Poate că Atotputernicul, în marea lui înţelepciune, voise să pedepsească pe constantinopolitani pentru păcatele lor. Cardinalul îi citi gândurile în ochii-i rotunjiţi ca ai unui peşte.

– Hai, du-te repede şi fă ce ţi-am spus!

Călugărul ieşi bolborosind ceva printre buzele-i groase, acoperite în parte de streaşina mustăţii zburlite...

* * *

Prinţul Orkhan, fiul răposatului sultan Osman, îşi terminase tocmai rugăciunea de dimineaţă, când trompetele şi clopotele prinseră a se face auzite. Îşi strânse covorul de rugăciune, pe care stătuse până atunci îngenuncheat, îl făcu sul şi îl aşeză cu respect în lada lui din lemn de trandafir încrustat cu fildeş. Ciudate mai sunt şi căile Dumnezeirii! Războiul care-şi vestea acum începutul îşi avea originea în cererea de sporire a alocaţiei lui de întreţinere. Acesta să fi fost motivul real, sau era doar un pretext? Răposatul sultan Murad, cât şi fiul său Mehmed al II-lea îl socoteau un trădător fiindcă ceruse azil politic bizantinilor. Vai, şi ce fragil era acest refugiu! Adeseori îşi lăsa cugetul să ţeasă ipoteze în jurul viitorului. Îşi dădea seama cât de grea era propria lui situaţie. El, un prinţ din neamul lui Osman, se vedea silit de împrejurări să dorească înfrângerea turcilor, compatrioţii săi, fiindcă aceştia îi doreau moartea. În bătălia care peste câteva ceasuri avea să se angajeze trebuia să lupte alături de creştini. Basileul, după ce-i ceruse acordul, îi încredinţase comanda unui detaşament alcătuit din refugiaţi turci, dar şi din romei, care-l priveau cu firească neîncredere. Orkhan ştia că unii consilieri imperiali se pronunţaseră împotriva numirii lui în fruntea acestui detaşament. Erau ridicoli! El, Orkhan, avea tot interesul ca Mehmed să fie înfrânt. Numai aşa i-ar putea lui tronul.

Nu mergea însă până acolo încât să se îmbete cu apă rece. Ştia că doar o minune ar putea îngreuna cumpăna victoriei de partea împăratului Constantinos. Bizantinii lui erau puţini şi slabi, în schimb, soldaţii lui Mehmed se numărau cu sutele de mii, iar setea de cuceriri le înzecea puterile.

Suspină, apoi se duse la panoplia cu arme. Desprinse din cui iataganu-i împodobit cu diamante şi îl anină la brâu. Îi mângâie mânerul, apoi, cu pas hotărât, porni spre uşă.

* * *

Căpitanul Reynaud de Brienne deschise buimac ochii. Pârdalnicele glasuri ale clopotelor îl smulseseră dintr-un somn dulce ca mierea, după istovitoarele dar atât de încântătoarele-i asalturi amoroase din timpul nopţii. Se răsuci în aşternut şi se uită la femeia tânără, cu obraji trandafirii, sâni tari şi carne sănătoasă, care dormea goală în preajma lui. Şi pe ea o treziră clopotele. Voluptuoasă, se lipi de pieptul lui şi îi şopti:

– Sfintele Paşti! În noaptea asta am pus poate şi noi sămânţa unei noi vieţi!

Lui Reynaud nu-i plăcu aluzia, întinse totuşi mâna şi îi mângâie sânii. O undă de plăcere îl făcu să se învârtoşeze, dar tocmai în clipa aceea auzi bătăi puternice în uşă. Desluşi glasul ordonanţei.

– Kir căpitan! Kir căpitan!

– Înveleşte-te! porunci Reynaud femeii, care se execută, pudică.

Îşi trase şi el cuvertura până la piept.

– Intră! strigă.

Gasconul care-l slujea de mai bine de zece ani năvăli înăuntru. Era atât de obişnuit cu spectacolul oferit de stăpânul său în companie galantă, încât nu risipi nici o privire asupra femeii din pat.

– Alarmă generală, Kir căpitan! Vin turcii!

Reynaud sări gol din pat.

– Dă-mi repede hainele! Şi armele dă-mi-le! Credeam că sună clopotele de sărbătoare!

* * *

Isaac Tewel, zaraful, se lăsă să cadă în jeţul său. Dangătele care nu mai conteneau îi tăiaseră picioarele. Şi mâinile i se înmuiaseră.

– Turcii! bolborosi cu glas stins. Turcii!

Se uită la lada ghintuită din colţul camerei. Era plină cu ducaţi, cu florini, cu dinari, cu aspri, cu lire, cu ţechini, cu scuzi, toţi de aur... Ce se va întâmpla cu monetele lui de aur dacă turcii vor năvăli în oraş? Moşe Kapsali şi Isaac Sarfati, coreligionarii săi, care păstrau în taină legături cu agenţii lui Yakub-Paşa, îi preveniseră pe evreii cu influenţă din sânul comunităţii constantinopolitane că nu au a se teme de turci, că sultanul Mehmed îi simpatizează pe israeliţii asupriţi de ghiaurii intoleranţi, că sinagogile vor fi respectate sub orânduirea de stat otomană şi că evreii se vor bucura de mari drepturi, ca nicăieri în lume.

Isaac Tewel făcea parte dintr-un popor încercat de prea multe suferinţe, dezamăgiri şi împilări, ca să mai creadă în făgăduieli, de oricât de sus ar fi venit ele. Trebuia să-şi ascundă banii. Dar unde? În casa asta mare, dar atât de dărăpănată, în care locuiau claie peste grămadă douăzeci de familii, ocupa şi el două chiţimii. În coliviile astea ce tainiţă putea să-şi facă? Se uită la pereţii groşi. Da, în ziduri ar fi posibil să scobească un ascunziş pentru aurul lui. Dar pentru treaba asta i-ar trebui un zidar. Dacă zidarul i-ar cunoaşte tainiţa, n-ar fi ispitit să vină noaptea spre a-l sugruma şi a-i fura comoara?

Îşi plânse de milă fiindcă era bătrân, bolnav şi neputincios. Nu, nu va apela la serviciile unui meseriaş din afară. Se va strădui să-şi facă de unul singur o ascunzătoare sigură. Dar unde? Sub podeaua din odaia lui de culcare? Scândurile, pe jumătate putrezite, nu erau greu de urnit. Din păcate, munca aceasta cerea eforturi, şi el nu era deprins să le facă. Degetele-i subţiri erau îndemânatice doar la pipăitul şi la număratul monetelor. Munca fizică nu-i plăcuse niciodată. Fiindcă nu i se oferise prilejul