să se folosească de puterea braţelor, i se atrofiaseră muşchii. Se uită la mâinile-i neputincioase, care-i tremurau fără să şi le poată stăpâni. Îşi spuse că va trebui să cumpere câteva unelte, dar cu prudenţă, spre a nu da de bănuit.

Şi clopotele astea nenorocite, care nu mai conteneau!... Îşi acoperi cu palmele urechile clăpăuge. acoperite cu laţe de păr rar şi cenuşiu, îşi adună puterile şi se ridică din jeţ. Scoase dintr-un sertar al dulapului câteva monete de argint, necesare cumpărării uneltelor, le vârî în buzunarul caftanului ros în coate, îşi puse pe cap pălăria neagră cu boruri rotunde şi porni la drum...

* * *

Ca şi în fiecare dimineaţă, Don Francisco de Toledo făcea scrimă cu aghiotantul său, spre a-şi păstra forma sportivă şi măiestria în mânuirea armelor. În cămaşă şi cu mânecile sumese, avea aerul unui tânăr care se amuză din plin. Executa tocmai un atac cu un coupe en flèche, împotriva căruia aghiotantul se apără cu o abilă oprire, când clopotele începură să-şi rostogolească sonorităţile grave. Don Francisco încetă exerciţiul.

– Destul, Pedro! Am terminat jocul. De acum înainte ne vom încrucişa spadele numai cu păgânii! Zâmbi: în asemenea momente solemne se obişnuieşte să adopţi o poză gravă şi să rosteşti câteva cuvinte bine simţite, pe care posteritatea să le înregistreze, aruncând asupra ta o lumină eroică. Eu n-am să spun decât atât: hai să bem câte un pahar cu vin în cinstea luptelor care ne aşteaptă şi apoi să alergăm pe ziduri!... Să ne facem datoria şi să ucidem cât mai mulţi turci!

Kristafis, tâmplarul, geluia o scândură când potopul sonor al dangătelor deferlă peste Constantinopole, dominând stridenţele trompetelor. Se opri din lucru. Îi părea rău că trebuie să-şi lase scândurile neterminate, dar datoria era mai presus de toate.

Puse rindeaua deoparte, luă scândură de pe banc şi o ridică în picioare, sprijinind-o de zid, îşi scutură şorţul de talaş, apoi trecu în odaia alăturată, unde nevastă-sa, Kubelina, împărţea lapte covăsit şi pâine celor unsprezece copii ai lor. O alimentaţie potrivită anemicului lor buget de familie.

Tâmplarul avea 32 de ani, iar soţia lui abia împlinise 28. Se căsătoriseră devreme, iar în cei unsprezece ani de căsnicie făcuseră tot atâţia feciori.

Kristafis îşi scoase şorţul, îl pături şi îl puse în dulap, îşi sărută nevasta, copiii, îşi luă o bardă şi o măciucă, apoi trecu în atelier. Aruncă o ultimă privire asupra bancului cu unelte, întrebându-se când îşi va putea relua lucrul, şi mai ales cum se va descurca biata Kubelina în timpul absenţei lui. Ascultă din nou muzica clopotelor. Clătină din cap şi ieşi în stradă, încolonându-se printre oamenii înarmaţi care se îndreptau spre ziduri...

* * *

În chilia ei din monastirea Sfânta Treime, Irina, fiica senatorului Evghenis Kalamides, îngenunche în faţa icoanei Arhanghelului Mihail. Dangătul apropiat al marelui clopot al monastirii se împletea cu dangătele îndepărtate ale clopotelor altor monastiri şi biserici constantinopolitane. Irina imploră cu umilinţă pe Sfântul Arhanghel să ferească de urgia turcilor pe părintele, pe fratele şi pe iubitul ei. Îl mai rugă să apere oraşul şi să-i mântuiască pe locuitorii lui. Abia la urmă aminti sfântului şi de ea. Şiroaie de lacrimi i se scurgeau pe obrajii netezi, albi ca fildeşul.

– Dar mai presus de toate, ocroteşte-l, Doamne, pe Leandru!

Hohote de plâns îi agitau trupul firav, înveşmântat în negru. Cuvintele Sfântului Augustin îi reveniră în minte: „Dumnezeu îşi pleacă mai degrabă urechea la un suspin decât la o rugăciune”...

* * *

Theophilos Vorenas inspecta unităţile de străjeri de pe zidurile din apropierea porţii militare Sfântul Roman în clipa când posturile de observaţie de pe turnuri semnalară apariţia primelor detaşamente turceşti.

Vorenas, care executase până atunci, fără tragere de inimă, o operaţie de control rutinieră, încercă un simţământ cutremurător. Uită de toate încurcăturile lui din ultimele săptămâni, uită de odioasa lui logodnă cu Marula, care-l făcuse multă vreme să se simtă asemenea unei sărmane insecte prinse într-o pânză de păianjen, uită de teama-i inspirată de viitorul său socru.

Asediul aşteptat cu oroare de constantinopolitani îşi găsea înfăptuirea. Vorenas aproape că se bucură. Căsătoria lui cu Marula avea să fie amânată sine die. Cui îi va mai arde acum de nunţi, de petreceri?

Urcă în fugă treptele de piatră spre platforma superioară a celui mai apropiat turn. Când ajunse sus şi îşi aruncă privirile asupra terenului ondulat de dincolo de fortificaţii, simţi că îi îngheaţă inima. Vorenas nu era fricos. Dar spectacolul oferit de multitudinea coloanelor turceşti care se desfăşurau în evantai în preajma zidurilor oraşului era zguduitor. Sar fi zis că pământul fusese invadat de termite uriaşe.

Vorenas cuprinse cu privirile până în zare enorma colcăială de trupe care se deplasau cu iuţeală, instalându-se pe poziţii. Văzu nenumărate batalioane de pedestraşi şi escadroane de călăreţi împânzind văile şi colinele, văzu puzderie de tunuri şi maşini de asediu trase de boi ori împinse de servanţi, văzu steaguri verzi fluturând în vânt şi mai văzu atât de multe platoşe sclipind în soare, încât părea că un imens val de lavă incandescentă se revărsase la picioarele fortificaţiilor constantinopolitane.

Din mijlocul fantasticei viermuiri se ridica un vuiet continuu, în care se contopeau ropotiri de copite, scârţâit de osii, porunci, zgomot de arme...

„Vor izbuti oare zidurile să zăgăzuiască talazurile de turci?” se întrebă Vorenas cu îndoială.

În tabăra creştină se dăduse alarma. Trupele bizantine se instalau pe fortificaţii. Tunurile erau pregătite pentru tragere.

Vorenas trimise curieri spre a vesti comandanţilor săi aflaţi încă în oraş sosirea turcilor. În faţa porţii Sfântului Roman, un batalion inamic începuse să execute lucrări de pregătire a terenului: valuri înalte de pământ. consolidate cu trunchiuri de copaci legaţi între ei cu piroane şi crăcane de fier. Odată instalaţi la adăpostul acestor întăriri, îşi spuse Vorenas, turcii nu vor mai putea fi loviţi de săgeţile trase de pe ziduri, ori de tirul tunurilor uşoare, deoarece înapoia valurilor de pământ se crea un unghi mort, ideal pentru ocrotirea trupelor. Cel mai potrivit ar fi să facă o incursiune asupra inamicului, spre a-l împiedica să-şi desăvârşească lucrările. Tactica hărţuirilor era folosită adeseori cu succes de către asediaţi.

Firesc ar fi fost să nu se