arunce într-o operaţie plină de riscuri înainte de a cere autorizaţia comandantului fortificaţiilor, generalul Ravduhas, şeful său direct, dar timpul era prea scurt. Constitui în grabă un detaşament alcătuit din cincizeci de voluntari înarmaţi cu săbii scurte şi pumnale, bune în luptele corp la corp, apoi coborî împreună cu oamenii săi pe esplanada dintre zidurile exterioare şi şanţurile cu apă. Traversară şanţul, folosindu-se de un pod mobil, şi se avântară asupra poziţiei ocupate de batalionul duşman.

Turcii se aşteptau atât de puţin să fie atacaţi, încât fură surprinşi pe când săpau pământul şi legau trunchii de copaci. Lupta se încinse zănatică. Zeci de osmanlâi căzură străpunşi de săbiile romeilor. Pionierii turci, scăpaţi cu viaţă, o luară la fugă, lăsându-şi lucrările neterminate.

Când goarnele turceşti sunară alarma, Vorenas socoti că îşi încheiase misiunea. Dădu semnalul de încetare a luptei şi, urmat de oamenii lui, se întoarse în cetate. Pierderile sale erau infime. Un mort şi doi răniţi. Inamicul înregistrase însă şaptezeci de morţi.

Fapta vitejească a lui Vorenas stârni entuziasmul. Un ofiţer bizantin dovedise că turcii nu sunt imbatabili şi că o operaţie militară bine gândită şi abil condusă putea fi încoronată de izbândă.

Când Vorenas reveni la postul său, Giovanni Giustiniani îl îmbrăţişă.

– Te felicit, Vorenas! Voi propune împăratului să fii înălţat în grad. Îţi urez să cucereşti noi lauri în marea bătălie care ne aşteaptă!

* * *

Sultanul Mehmed Khan galopa în fruntea comandanţilor de armate şi a ofiţerilor săi de stat-major, toţi călări pe frumoşi cai arabi, trecând în revistă trupele turceşti masate de-a lungul uriaşelor fortificaţii terestre bizantine, înălţate de la Marea de Marmara şi până la Cornul de Aur. Mehmed îşi cunoştea meseria de împărat. După intensitatea uralelor şi după o anumită nuanţă în frecvenţa lor, putea să aprecieze dacă entuziasmul era spontan ori de comandă. Frontul turcesc, adânc aproape de trei mile, la care se adăugau rezervele plasate pe poziţii potrivite spre a fi aruncate în luptă acolo unde va fi nevoie, vibra ca o fantastică orgă, cu toate clapele apăsate în plin. Padişahul despica această mare de oameni aşa cum în trecutul legendar Dumnezeu despicase Marea Roşie.

După ce termină inspecţia trupelor, se îndreptă spre uriaşul său cort de mătase roşie, aşezat pe culmea unei coline ce domina fortificaţiile constantinopolitane, cuprinse între poarta Sfântului Roman şi poarta Adrianopolelui. Flamuri verzi cu citate din Koran, brodate în aur, înălţate pe catarge, fâlfâiau în briza marină. Garda imperială dădu onorul.

Ajuns în faţa cortului, Mehmed descălecă. Era voios, obrajii i se îmbujoraseră, iar ochii îi străluceau. Aruncă o ultimă privire asupra zidurilor impozante ale Constantinopolelui, încoronate de flamurile bizantine, apoi intră în cort urmat de generali. Traversă un vestibul şi pătrunse în încăperea hărţilor. Acestea erau întinse pe mese lungi, străjuite de cartografii armatei. Se apropie de harta care înfăţişa poarta Sfântului Roman şi zona înconjurătoare, întinse mâna spre firul şerpuitor al râului Lycus, trasat cu albastru.

– În sectorul acesta trebuie concentrate toate eforturile noastre! Pe aici vom pătrunde în Constantinopole! Se întoarse spre marele vizir, aflat în dreapta sa: Ai trimis soli împăratului Constantinos?

– În clipa aceasta parlamentarii noştri sunt desigur în faţa basileului, Înălţimea-ta.

– Mă întreb dacă împăratul va avea înţelepciunea să accepte ultimatumul nostru şi să capituleze.

– Mândria şi patriotismul său vor înăbuşi glasul prudenţei. Se va lupta până la ultimul om.

Mehmed zâmbi batjocoritor.

– Numai un neghiob ar încerca să reziste cu o mână de oameni uriaşelor mele armate.

Khalil ridică din umeri.

– Sunt de acord cu Înălţimea-voastră că în condiţiile actuale o rezistenţă bizantină îndelungată este, teoretic, imposibilă. Constantinos se întemeiază însă pe anumiţi factori de vreme ce cutează să ne înfrunte.

– Pe ce se întemeiază? Pe nişte ipotetice ajutoare din afară? Îşi face iluzii Constantinos.

Khalil îşi împreună mâinile.

– N-aş putea garanta, Mărite Doamne, că Occidentul nu se va mişca.

– Informaţiile primite până acum vădesc un dezinteres total al Europei creştine faţă de conflictul nostru cu Bizanţul.

– Europa creştină a nădăjduit că Înălţimea-ta nu-şi va materializa ameninţările împotriva

Constantinopolelui.

Mehmed se uită iritat la primul său sfetnic. Aruncă iataganul pe hartă, acoperind cu tăişul lui poarta Sfântului Roman.

– Eşti un alarmist, Khalil.

– Sunt omul realităţilor, Sire.

– Pun rămăşag că în mai puţin de două săptămâni voi intra triumfal în Constantinopolele cucerit, graţie spărturii pe care o voi face în zona porţii Sfântului Roman.

– Ţin rămăşagul, Sire.

Mehmed îi întoarse spatele. Se adânci câteva momente în studiul hărţii, apoi îşi ridică privirile asupra lui Karagea-Paşa.

– Ţi-am încredinţat comanda frontului cuprins între Mesoteichion şi Cornul de Aur fiindcă diviziile tale sunt odihnite şi pot intra imediat în luptă. Ţinând seamă că efortul nostru principal se va axa în această zonă, vei dispune de cele mai multe unităţi de artilerie grea. Vei fi, de asemenea, sprijinit şi de corpul ienicerilor. Îşi mută privirile asupra lui Işak-Paşa, guvernatorul general al Anatoliei: Frontul de sub comanda ta, cuprins între Mesoteichion şi Marea de Marmara, este oarecum periferic faţă de centrul bătăliilor care se vor desfăşura în sectorul lui Karagea. Asta nu înseamnă însă că ţi-am scutit trupele de sacrificii sângeroase. Aştept să acţionezi cu toată vigoarea spre a crea diversiuni menite să atragă importante forţe inamice şi să uşureze în acelaşi timp operaţiunile militare ale lui Karagea-Paşa. Işak-Paşa se înclină.

– Aşa voi face, Înălţimea-ta.

Mehmed îi zâmbi cu falsă bunăvoinţă. Nu avea nici un fel de încredere în acest prieten al marelui vizir.

– Pentru a-ţi uşura sarcina, Işak, am hotărât să numesc în funcţia de comandant secund al grupului tău de armate pe Mahmud Anghelos, credinciosul meu serv, pe care-l înalţ pe data de azi la rangul de paşă cu trei tuiuri.

Işak-Paşa înţelese că Mahmud Anghelos primise misiunea să-l spioneze. Mahmud îngenunche la picioarele sultanului, care îl ajută să se ridice şi îl sărută pe amândoi obrajii.

– Mahmud, să fii vrednic de încrederea mea, sprijinindu-l din toate puterile pe şeful tău ierarhic, Işak-Paşa!

Câţiva generali, prieteni ai marelui vizir, îşi aruncară priviri semnificative. Ascensiunea lui Mahmud, acest tânăr imberb, care nu avea decât însuşirea de a fi câştigat prietenia echivocă a padişahului, îi irita peste măsură.

Sultanul se întoarse spre Zaganos-Paşa, cel care cumpănea cu spiritul său bătăios ponderaţia