se închid în sine şi îşi reprimă manifestarea firească a sentimentelor. Ca să reuşeşti să-i scoţi din cochilie e nevoie de mult timp şi multă trudă. Copiii au inima foarte gingaşă, foarte maleabilă. Odată întărită într-o anume formă, cu greu îşi mai revine. În multe cazuri nu-şi mai revine niciodată. Insă acesta este domeniul dumneavoastră de specialitate şi nu e cazul să-mi expun părerea mai departe.

  Un alt lucru pe care l-am descoperit a fost umbra violenţei, în repetate rânduri am simţit în micile lui gesturi sau expresii semnul unei frici de moment, ca o reacţie reflexă la o violenţă acumulată de-a lungul timpului. Nu am cum să ştiu care era gradul acestei violenţe. Băiatul era foarte închis în sine şi ascundea cu pricepere de noi acea „frică”, dar atunci când se întâmpla ceva, nu avea cum să mascheze chiar şi cea mai mică tresărire. Cel puţin aceasta este ipoteza mea, că a avut parte de violenţă în familie.

  Când vezi copii zi de zi, ajungi să-ţi dai seama de astfel de lucruri.

  La ţară sunt multe cazuri de violenţă în familie. Toţi părinţii sunt fermieri şi duc o viaţă la limită. Muncesc pe rupte de dimineaţa până seara, se apucă de băut şi, când se enervează, mâna zboară prima. Nu este un secret. Copiii sunt mai indiferenţi la bătaie şi nu rămân cu cicatrice psihice. Dar tatăl lui Nakata era profesor universitar. Şi mama lui, din câte am văzut din scrisori, părea să fi avut parte de o educaţie aleasă. Cu alte cuvinte, era o familie de intelectuali şi, dacă exista violenţă, atunci era ceva mult mai complicat şi mai puţin direct decât cea cu care sunt obişnuiţi copiii de la ţară. Este genul de violenţă pe care un copil o poartă închisă în suflet.

  Din aceste motive, regret din tot sufletul modul în care m-am purtat atunci cu el, în pădure, chiar dacă am făcut-o inconştient. Era lucrul pe care chiar nu aveam voie să-l fac.

  Prin evacuare fusese îndepărtat, pe jumătate cu forţa, de lângă părinţi, adus într-un mediu nou şi se pregătea să-şi deschidă treptat sufletul faţă de mine.

  Purtându-mă violent cu el, este posibil să fi distrus iremediabil orice încercare de deschidere. Ayeam de gând să încerc să-mi repar în timp greşeala, în măsura în care era posibil, dar întorsătura pe care au luat-o lucrurile nu mi-a mai permis să o fac. Nakata a fost dus la spitalul din Tokyo fără să îşi revină şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată.

  Voi rămâne toată viaţa cu acest regret. Îmi amintesc şi acum foarte limpede chipul lui când l-#m lovit. Am şi acum înaintea ochilor spaima profundă/Şi resemnarea care se citeau pe el. /^

  Realizez că scrisoarea mea s-a lungit peste măsură, dar vă rog să-mi permiteţi să adaug un singur lucru. Vestea că soţul meu a murit pe frontul din Filipine, cu puţin timp înainte de sfârşitul războiului, nu a fost un şoc prea mare pentru mine. Tot ce am simţit atunci a fost o neputinţă absolută. Nici disperare şi nici furie. Nu am vărsat nici o lacrimă. Motivul este că am ştiut dinainte că soţul meu îşi va pierde viaţa pe câmpul de luptă. De când avusesem visul erotic cu un an înainte, îmi venise ciclul pe neaşteptate, mersesem pe deal, îl lovisem pe Nakata şi apoi copiii intraseră în coma aceea inexplicabilă, acceptasem acest lucru ca pe o certitudine, ca pe un lucru stabilit. Când am fost informată de moartea lui, doar mi s-a confirmat această certitudine. O parte din sufletul meu a rămas în pădure, deoarece tot ce s-a întâmplat acolo a întrecut ca proporţii orice alt eveniment din viaţa mea.

  Aş dori să închei prin a vă spune că mă rog pentru succesul dumneavoastră în studiile pe care le întreprindeţi.

  Vă rog să aveţi mare grijă de dumneavoastră.

  Cu stimă, Capitolul 13 în timp ce îmi iau masa de prânz privind grădina, Oshima vine şi se aşază lângă mine. Astăzi sunt singur în sala de lectură. Ca de obicei, mi-am cumpărat cel mai ieftin bento de la magazinul din gară. Stăm puţin de vorbă. Oshima îmi oferă jumătate din sendvişurile sale. Îmi spune că astăzi a pregătit mai multe special pentru mine.

  — Nu mă înţelege greşit, dar când mă uit la tine, am senzaţia că nu mănânci suficient.

  — Îmi micşorez stomacul, îi explic eu.

  — Intenţionat? Mă întreabă el curios, încuviinţez.

  — Din motive financiare?

  Încuviinţez din nou.

  — Îţi înţeleg planul, dar la vârsta ta, ar trebui să mănânci pe săturate. E o perioadă în care ai nevoie să te hrăneşti cum trebuie, din mai multe puncte de vedere.

  Sendvişul oferit arată foarte apetisant. Îi mulţumesc şi îl mănânc. E din pâine albă, moale şi are la mijloc somon afumat, creson şi salată verde. Pâinea are coaja crocantă.

  Hrean şi unt.

  — Dumneavoastră le-aţi făcut?

  — N-are cine să mi le facă.

  Îşi toarnă o cană de cafea, iar eu beau lapte din cutia pe care am luat-o la mine.

  — Ce citeşti cu atâta înfrigurare?

  Operele complete ale lui Natsume Soseki. Mi-au rămas câteva necitite, aşa că profit de ocazie să le citesc în întregime.

  — Atât de tare îţi place Natsume Soseki?

  Încuviinţez.

  Din cana pe care o ţine în mână se înalţă un abur alb.

  Cerul este încă acoperit de nori întunecaţi, dar deocamdată nu plouă.

  — Ce ai citit de când ai venit aici?

  — Acum citesc Macii, iar înainte de asta, Minerul.

  — Minerul? Spune Oshima, răscolindu-şi parcă amintirile tulburi. E povestea unui student din Tokyo care ajunge să lucreze într-o mină, trece prin nişte momente grele alături de ceilalţi mineri şi apoi se întoarce la lumea de afară, nu? Un roman mai scurt. L-am citit acum multă vreme. Nu prea este caracteristic lui Soseki. Stilul e aspru şi se pare,