mi s-a spus, şi am ajuns la clădirea cea veche. Era foarte interesantă şi mi-am dat imediat seama că aparţinuse, pe vremuri, unor bogătaşi. Grădina era frumos îngrijită şi m-au impresionat felinarele şi pietrele cu forme ciudate. Am cotit la dreapta şi după ce am ieşit din crâng, am văzut o clădire din beton cu două etaje. Deoarece se afla pe un teren excavat, nu mi s-a părut nimic spectaculos la ea. Fusese proiectată într-un stil simplu, dar trebuie să mărturisesc că lăsa impresia de curăţenie desăvârşită.

  Intrarea era la etajul întâi. Am urcat scările şi am intrat pe o uşă mare din sticlă. La recepţie am dat peste o femeie tânără, îmbrăcată în rochie roşie. I-am spus cum mă numesc şi că mi s-a indicat să iau legătura cu doamna doctor Ishida. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe o canapea maro, spunându-mi în şoaptă să aştept acolo. A format un număr de telefon. Eu mi-am scos rucsacul şi m-am cufundat în canapeaua moale, privind în jur. Era un hol curat, plăcut, cu multe plante ornamentale şi picturi abstracte de bun gust. Duşumeaua lucea de-ţi lua privirile şi-mi vedeam în ea pantofii ca într-o oglindă.

  La un moment dat, domnişoara de la recepţie mi-a spus că doamna doctor Ishida vine imediat. I-am mulţumit din cap. Doamne, câtă linişte e aici! gândii eu. Nu se auzea absolut nici un sunet, încât aveai impresia că este ora siestei. Oameni, animale, gândaci, plante – se părea că toţi dorm buştean. Ce după-amiază liniştită!

  Nu a trecut mult timp şi am auzit paşi uşori îndreptându-se spre mine. Am văzut o femeie cam între două vârste, cu părul aspru şi scurt. S-a aşezat lângă mine, şi-a pus picior peste picior şi mi-a luat mâna. A dat mâna cu mine, dar între timp a întors-o pe faţă şi pe dos, studiind-o cu atenţie.

  — N-ai cântat la nici un instrument muzical, sau cel puţin nu în ultimii ani, au fost primele ei cuvinte.

  — Da, aveţi dreptate, am spus eu, foarte uimit.

  — Se vede după mâini, spuse ea, râzând.

  Mi s-a părut extrem de ciudată. Era plină de riduri. Ridurile erau primele care-ţi atrăgeau privirile şi, cu toate acestea, nu arăta bătrână. Ridurile păreau că-i conferă chiar un aer tânăr acestei femei care depăşise o anumită vârstă. Mie îmi făceau impresia că fac parte din ea, din chipul ei şi că probabil s-a născut cu ele. Când zâmbea, zâmbeau şi ridurile. Când se încrunta, se încruntau şi ridurile. Când nu făcea nici una, nici alta, ridurile se împrăştiau, ironic şi cald, pe toată faţa ei. Avea aproximativ treizeci şi şapte-treizeci şi opt de ani, dar era fermecătoare. Mi-a plăcut de cum am văzut-o.

  Părul ei arăta de parcă fusese tuns de o mână nepricepută pentru că, pe alocuri, avea şuviţe ridicate în vârful capului, iar bretonul îi atârna, inegal, pe frunte, dar am recunoscut în sinea mea că tunsoarea o prindea grozav. Purta un halat albastru peste tricoul alb, pantaloni bufanţi şi tenişi în picioare. Era înaltă şi slabă şi nu avea aproape deloc sâni. Strâmba în permanenţă din gură, parcă ironic, dar într-o singură parte, iar colţurile ochilor păreau prinse de o uşoară şi aproape invizibilă convulsie. Părea drăguţă şi destoinică, dar oarecum plictisită de lume şi de viaţă.

  M-a privit din cap până-n picioare şi aveam impresia că va scoate, în orice clipă, metrul din buzunar şi mă va măsura.

  — Ştii să cânţi la vreun instrument? m-a întrebat.

  — Nu, la nici unul, am răspuns.

  — Păcat! Ar fi fost interesant să fi ştiut.

  — A, da? am zis eu, dar de fapt, nu-mi era deloc clar ce urmărea.

  A scos o ţigară Seven Stars din pachetul pe care-l ţinea în buzunarul de la piept, a pus-o în gură, a aprins-o şi a început să tragă cu nesaţ din ea.

  — Mă gândeam, domnule Watanabe – parcă aşa te cheamă, nu? – că ar fi mai bine să-ţi spun câte ceva despre locul acesta înainte de a te întâlni cu Naoko. De aceea o să stăm puţin de vorbă noi doi, mai întâi. Căminul acesta este foarte deosebit de altele şi dacă nu ai măcar nişte cunoştinţe elementare despre el, s-ar putea să te şocheze. Nu-i aşa că nu ştii nimic despre noi?

  — Mai nimic.

  — Păi, atunci… spuse ea plesnind din degete. Pun pariu că n-ai mâncat şi ţi-e foame.

  — Da, aveţi dreptate. Mi-e foarte foame.

  — Hai să stăm de vorbă în timp ce mâncăm. Programul s-a terminat, dar ne dau ei ceva dacă îi rugăm.

  A luat-o înainte pe coridor, cu paşi repezi şi a coborât la cantina de la parter. Era o încăpere mare ce ar fi putut cuprinde două sute de locuri, dar numai jumătate din ea era folosită, cealaltă parte fiind izolată prin paravane, ca la hotelurile din staţiuni în extrasezon. Am mâncat tocană de cartofi cu tăiţei, salată de legume, pâine şi am băut suc de portocale. Legumele erau extrem de gustoase, exact cum îmi spusese Naoko în scrisoare. Am mâncat absolut tot ce mi se pusese în farfurie.

  — Chiar că mănânci cu poftă, mi-a zis ea.

  — E minunată mâncarea şi, în plus, n-am mâncat nimic de dimineaţă.

  — Dacă îţi face plăcere, mănâncă şi porţia mea. Eu sunt sătulă.

  — Dacă nu o vreţi, o mănânc eu.

  — Stomacul meu e mic şi nu încape prea mult în el… şi apoi, compensez cu ţigările. Şi-a mai aprins un Seven Stars. A, apropo, spune-mi pe nume. Mă cheamă Reiko. Toată lumea îmi spune aşa.

  Reiko părea evident încântată că mănânc şi porţia ei, de care abia se atinsese. O priveam curios cum mesteca o bucată de pâine.

  — Naoko este pacienta dumneavoastră? am întrebat eu.

  — Pacienta mea? Ce te faci să crezi că sunt doctoriţă? a