— Mi s-a spus să o caut pe Ishida sensei22.

  — A, da. Eu predau muzică aici, la sanatoriu. De aceea îmi spune lumea sensei. Mă rog, fac pe profesoara de muzică. De fapt, şi eu sunt pacientă. Sunt aici de şapte ani. Îi învăţ muzică pe pacienţi şi mai dau o mână de ajutor pe la birouri, aşa că e greu să îţi dai seama dacă sunt pacientă sau fac parte din personalul sanatoriului. Naoko nu ţi-a spus nimic despre mine?

  Am dat din cap că nu.

  — Ciudat, a spus ea. Sunt colega de cameră a lui Naoko. Îmi place să stau cu ea pentru că putem discuta orice. Vorbim şi despre tine.

  — Despre mine?

  — Ar trebui să-ţi vorbesc mai întâi despre locul acesta, spuse Reiko, prefăcându-se că nu a auzit întrebarea. Primul lucru pe care trebuie să-l ştii este că nu-i un „spital” obişnuit. Pe scurt, nu este vorba de tratamente, ci mai degrabă de recuperare medicală. E adevărat că avem aici câţiva doctori şi, bineînţeles, ne consultă cam o oră pe zi, dar aş putea spune că mai degrabă ne verifică starea sănătăţii, ne iau temperatura şi alte nimicuri de felul acesta. În nici un caz nu ni se aplică tratamente ca într-un spital obişnuit. Nu există gratii la ferestre şi porţile nu sunt închise niciodată aici. Pacienţii intră de bunăvoie şi pleacă de aici tot aşa. Ca să fim admişi, trebuie să solicităm recuperare. Cei care au nevoie de terapie specială, se internează într-un spital specializat. Până aici e clar?

  — Să zicem. Dar în ce constă recuperarea? Poate un exemplu concret m-ar ajuta să înţeleg mai bine.

  Reiko trase fumul în piept şi bău sucul de portocale care-i rămăsese în pahar.

  — Însăşi viaţa pe care o ducem aici are drept scop recuperarea. O viaţă regulată, sport, izolare de lumea din afară, linişte, aer curat. Terenul pe care îl avem la dispoziţie e suficient şi nu avem nevoie de televizor şi de radio. Aş putea spune că suntem ca într-o mare familie aici. Singura problemă este că te costă o căruţă de bani ca să poţi fi admis.

  — E chiar atât de scump?

  — Ei, nu e chiar exagerat de scump, dar nici ieftin nu e. Să vezi câte avantaje sunt! Avem un imens teren cultivabil, pacienţii sunt puţini, personalul este numeros şi, dacă mă gândesc la mine, eu sunt aici de foarte mult timp. Da, e adevărat, am cam ajuns să fac parte din personal, aşa că sunt scutită de taxă, dar… Vrei o cafea?

  I-am spus că vreau. Şi-a stins ţigara, s-a ridicat, s-a dus şi a umplut două ceşti şi a venit cu ele la masă. A pus zahăr în cafeaua ei, a amestecat-o, s-a încruntat şi a băut o înghiţitură.

  — Ştii, sanatoriul acesta este o instituţie non-profit, aşa că taxele nu sunt chiar uriaşe. Terenul a fost donat şi s-a înfiinţat un fel de societate pe acţiuni. Până acum vreo douăzeci de ani a fost considerat casă de vacanţă pentru fostul proprietar. Ai văzut casa cea veche, nu?

  — Da, am văzut-o.

  — Aceea era singura clădire de pe proprietate. Acolo se făcea recuperare medicală în grup. Aşa a început totul. Fiul fostului proprietar era predispus la o boală psihică şi doctorul îi recomandase terapie în grup. Conform teoriei doctorului, viaţa în grup, la ţară, în condiţii în care pacienţii se ajutau unii pe alţii la munci fizice şi aveau şi un doctor care să-i supravegheze, ajuta la vindecarea mai multor tipuri de boli. Au încercat, experienţa a reuşit, afacerea a sporit, sanatoriul a devenit persoană juridică, au extins terenul cultivabil şi au înălţat clădirea principală cu cinci ani în urmă.

  — Deci s-au văzut efectele.

  — Da, deşi nu chiar în toate cazurile. Sunt unii care nu se mai fac bine, dar şi alţii care nu au putut fi recuperaţi în alte părţi şi şi-au revenit complet aici. Lucrul cel mai minunat este modul în care se ajută unii pe alţii. Fiecare ştie că are o meteahnă şi încearcă să-şi ajute semenul. În alte părţi, din păcate, acest tip de ajutor nu există. Doctorii sunt doctori şi pacienţii sunt pacienţi. Pacientul solicită ajutorul doctorului, iar doctorul i-l dă. Aici, ne ajutăm unii pe alţii şi sufletele noastre se reflectă în ale semenilor ca într-o oglindă. Doctorii sunt prietenii noştri. Ei stau şi ne analizează şi intervin dacă consideră că avem nevoie de ajutor. Uneori, însă, au ei nevoie de ajutorul nostru. Se întâmplă, uneori, să fim mai buni decât ei în anumite domenii. De exemplu, eu îl învăţ pe unul dintre doctori să cânte la pian, o altă pacientă o învaţă franceză pe o asistentă. Mulţi dintre pacienţii cu probleme psihice, ca cei de aici, sunt înzestraţi cu talente speciale. Noi toţi suntem egali – pacienţii, personalul sanatoriului şi… tu. Atâta vreme cât eşti aici, eşti de-al nostru, aşa că eu te ajut pe tine şi tu mă ajuţi pe mine. Reiko zâmbi şi mi s-a părut că fiecare rid de pe faţa ei se mişcă. Tu o ajuţi pe Naoko şi Naoko te ajută pe tine.

  — Ce-aş putea eu să fac în mod concret?

  — Mai întâi trebuie să te gândeşti că eşti dispus să ajuţi pe cineva şi apoi că vrei să te laşi ajutat. În al doilea rând, trebuie să fii cinstit. Nu minţi, nu prezinţi lucrurile în altă lumină decât sunt ele, nu încerci să ascunzi nimic. Atât e suficient.

  — O să încerc, dar spune-mi, te rog, Reiko, de ce eşti aici de şapte ani de zile? De când stăm de vorbă nu mi s-a părut că ar fi ceva în neregulă.

  — Ziua mi-e bine, dar cum vine seara încep să vorbesc aiurea şi să mă tăvălesc pe jos, spuse ea, încruntându-se.

  — Chiar aşa? am întrebat eu.

  — Cum