poţi să crezi? întrebă ea, puţin şocată. M-am făcut bine de tot, cel puţin deocamdată. Stau aici pentru că îmi place să ajut lumea să se facă bine, îmi place să predau muzică, să cultiv legume. Îmi place viaţa de aici. Suntem prieteni cu toţii. Ce mi-ar oferi lumea din afară? Am treizeci şi opt de ani şi voi face în curând patruzeci. Eu nu sunt ca Naoko. Pe mine nu mă aşteaptă nimeni „dincolo” şi nici nu am familie care să mă ia în primire. Nu am o meserie ca lumea şi nu prea mai am prieteni. Nici nu mai ştiu ce se întâmplă acolo, în lume. Mai citesc din când în când câte un ziar pe care-l iau de la bibliotecă, dar n-am mai călcat în lume de şapte ani. Nici nu ştiu ce m-aş face dacă aş pleca de aici.

  — Dar poate s-ar deschide o lume nouă pentru tine, am zis eu. Poate merită să încerci.

  — Ştiu eu, poate ai dreptate, Watanabe, spuse ea, răsucind pe toate părţile bricheta din mână. Am şi eu problemele mele. Poate am să-ţi povestesc cândva, pe îndelete.

  Am aprobat-o din cap.

  — Naoko s-a făcut mai bine? am întrebat.

  — Păi, ştiu eu, credem că da. La început a fost foarte răvăşită şi eram foarte îngrijoraţi din pricina ei, dar s-a liniştit mult şi a ajuns să se poată exprima mai uşor… Eu zic că e pe calea cea bună, dar ar fi fost cazul să înceapă tratamentul mult mai devreme. Simptomele bolii au apărut încă de când a murit prietenul acela al ei, Kizuki. Familia ar fi trebuit să vadă cum stau lucrurile şi să-şi dea seama că ceva nu era în regulă. Apoi au mai fost şi problemele familiale…

  — Probleme familiale? am sărit eu.

  — Nu ştiai? a întrebat Reiko şi mai surprinsă decât mine.

  Am tăcut şi am dat doar din cap.

  — Atunci o las mai bine pe Naoko să-ţi spună. E pregătită pentru o discuţie deschisă cu tine. Reiko a amestecat iar cafeaua cu linguriţa şi a mai luat o înghiţitură. Mai e ceva ce trebuie să ştii, spuse ea. Conform regulilor de aici, tu şi Naoko nu aveţi voie să rămâneţi singuri nici o clipă. Vizitatorii nu pot sta singuri cu pacienţii. Ei trebuie să fie în permanenţă supravegheaţi, dar în cazul vostru, supraveghetorul sunt eu. Îmi pare rău, dar trebuie să te împaci cu ideea asta, bine?

  — Nu mă deranjează, am răspuns eu, zâmbind.

  — Te rog să nu te jenezi şi să discuţi orice cu Naoko, să nu te stânjenească prezenţa mea absolut deloc. Ştiu aproape totul despre tine şi Naoko.

  — Totul?

  — Aproape totul, a spus ea. Ştii, avem aici program de discuţii în grup, aşa că ştim, în mare, totul. In plus, eu şi Naoko discutăm orice, nu prea există secrete între noi.

  Am privit-o pe Reiko în timp ce-mi beam cafeaua.

  — Ca să fiu cinstit, sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Nici acum nu ştiu dacă ceea ce i-am făcut eu lui Naoko la Tokyo a fost bine sau nu. M-am tot gândit, şi tot nu ştiu ce să cred.

  — Nici eu nu ştiu, spuse Reiko. Nici Naoko nu ştie. Va trebui să lămuriţi voi doi problema aceasta. Înţelegi ce vreau să spun? Indiferent de ceea ce s-a întâmplat, voi doi puteţi urni lucrurile pe calea cea bună, dar numai dacă vă înţelegeţi sentimentele reciproc. După aceea puteţi să stabiliţi, de comun acord, dacă a fost bine sau nu ceea ce aţi făcut.

  Am dat din cap.

  — Cred că noi trei ne putem ajuta unul pe altul – tu, Naoko şi eu – dacă dorim lucrul acesta şi dacă suntem cu-adevărat oneşti unul faţă de celălalt. Nici nu-ţi dai seama cât e de eficace metoda atunci când se procedează astfel. Cât poţi să rămâi aici, la sanatoriu?

  — Aş vrea să fiu înapoi la Tokyo cel târziu poimâine seară. Trebuie să merg şi la slujbă, iar joi am examen la limba germană.

  — Bine, spuse ea. Poţi să stai la noi. Nu te costă nimic şi puteţi sta de vorbă cât vă pofteşte sufletul.

  — Adică la cine „la noi”?

  — La Naoko şi la mine, bineînţeles, a spus Reiko. Avem două camere, iar în sufragerie este o canapea, aşa că ai unde să dormi. Noi ne retragem în dormitor, aşa că nu e cazul să-ţi faci probleme.

  — E voie? am întrebat eu. Fetele pot găzdui un bărbat?

  — Măi să fie! Doar nu se gândeşte nimeni că o să intri peste noi în toiul nopţii şi o să ne violezi.

  — Normal că n-o să fac aşa ceva.

  — Deci, nu e nici o problemă. Stai la noi şi o să putem trăncăni pe îndelete. E cel mai comod aşa. Cu siguranţă, o să ne cunoaştem şi o să ne înţelegem mai bine. Eu vă pot cânta şi la chitară. Să ştii că mă cam pricep.

  — Chiar nu vă deranjez?

  Reiko şi-a aprins a treia ţigară Seven Stars, după ce şi-a ţuguiat buzele în stilul ei.

  — Am discutat deja cu Naoko problema asta de nenumărate ori. Noi două te invităm, personal, să stai la noi. Nu crezi că ar fi frumos să accepţi, politicos?

  — Bineînţeles că accept cu plăcere.

  Ridurile de la ochi păreau că se adâncesc când mă aţintea cu privirea.

  — E ceva tare ciudat în felul tău de a vorbi, zise Reiko. Să nu-mi spui că vrei să-l imiţi pe protagonistul din romanul De veghe în lanul de secară!

  — Nici vorbă! am zis eu, zâmbind.

  Reiko mi-a zâmbit şi ea, cu ţigara în gură.

  — Pari băiat de treabă, totuşi. Eu citesc omul imediat. Nici nu-i de mirare, după şapte ani, timp în care