— Ce se întâmplă când omul îşi deschide inima?

  Cu ţigara între buze, Reiko şi-a împreunat mâinile pe masă, gata-gata să bată din palme.

  — Se face bine.

  Scrumul i-a căzut pe masă, dar nu s-a sinchisit.

  Împreună cu Reiko am părăsit clădirea principală, am traversat un deal, apoi am trecut pe lângă un bazin, pe lângă nişte terenuri de tenis şi unul de baschet. Pe terenul de tenis se aflau doi bărbaţi —unul slab, între două vârste şi unul gras, mult mai tânăr. Mânuiau rachetele destul de bine, dar mie nu mi se părea că ar fi tenis ceea ce jucau ei. Mai degrabă puteam zice că sunt două persoane pe care le interesează cum reacţionează mingea la loviturile lor. Păreau teribil de concentraţi şi îşi dădeau mingea de la unul la altul cu multă râvnă. Erau leoarcă de sudoare. Tânărul, ce se afla la capătul terenului dinspre noi, a văzut-o pe Reiko şi s-a îndreptat spre ea. Au schimbat două-trei cuvinte, zâmbindu-şi. Lângă teren am văzut un bărbat, fără urmă de expresie pe chip, care tundea iarba cu o maşină mare.

  Am mers mai departe, am intrat în crâng, unde se zăreau cincisprezece-douăzeci de căsuţe în stil european, la oarecare distanţă una de alta. În faţa majorităţii caselor se afla câte o bicicletă galbenă, la fel ca aceea pe care îşi făcuse apariţia portarul, la venirea mea. Reiko m-a anunţat că aici stă personalul spitalului împreună cu familiile.

  — Nu-i nevoie să mergem în oraş, avem tot ce ne trebuie, zise Reiko din mers. În ceea ce priveşte mâncarea, după cum ţi-am mai spus, avem chiar suficientă. Ouăle le luăm direct din coteţ, avem cărţi, discuri şi terenuri de sport, propriul nostru magazin alimentar şi chiar frizeri, coafeze şi cosmeticiene care vin săptămânal aici. La sfârşit de săptămână ni se proiectează filme. Dacă ne dorim ceva special, rugăm pe cineva din personalul sanatoriului, care iese în oraş, să ne cumpere. Comandăm îmbrăcămintea după cataloage, aşa că nu-i absolut nici o problemă care să ne deranjeze.

  — Nu aveţi voie să ieşiţi în oraş? am întrebat-o eu.

  — Nu, nu avem voie. Bineînţeles, dacă intervine ceva special, ca de exemplu mersul la dentist, sau mai ştiu eu ce urgenţă, atunci se schimbă situaţia, dar regulamentul nu ne permite să ieşim în oraş de capul nostru. Oricine este liber să părăsească locul acesta, dar, o dată plecat, nu se mai poate întoarce aici. E ca şi când ai da foc podurilor peste care ai trecut şi la întoarcere nu le mai găseşti. Nu se poate să pleci în oraş pentru două-trei zile şi apoi să te întorci. De fapt, mi se pare şi normal! Ar fi un du-te vino de nedescris.

  Dincolo de copaci începea o pantă lină. La intervale destul de neregulate, de-a lungul pantei se găseau nişte case din lemn, cu un etaj, care mi s-au părut cam ciudate. N-aş putea spune ce anume mi s-a părut straniu la ele, dar aceasta a fost senzaţia pe care mi-au lăsat-o. Dacă ar fi să asemui cu ceva această senzaţie, atunci aş spune că e la fel cu cea lăsată de dorinţa de a picta himere într-un mod cât mai plăcut. Mi-am dat brusc seama că probabil aşa ar fi arătat o versiune animată a picturilor lui Munch, realizată de Walt Disney. Toate casele aveau aceeaşi formă şi culoare, aproape cubice, perfect simetrice, cu uşi mari şi cu numeroase ferestre. Drumul şerpuia printre case asemenea pistelor de la şcolile de şoferi. In faţa fiecărei case se aflau tufişuri cu flori frumos îngrijite, iar la ferestre erau perdele. Nu era ţipenie de om.

  — Zona aceasta se cheamă zona C, a spus Reiko. Aici locuiesc femeile. Adică noi! Există zece case, fiecare este împărţită în patru părţi, deci două persoane pentru o parte. Ar putea cuprinde optzeci de persoane în total, dar pentru moment suntem doar treizeci şi două.

  — E foarte multă linişte aici! am zis eu.

  — La ora aceasta nu e nimeni, mă înştiinţă Reiko. Eu am permisiune specială ca să mă pot mişca în voie, dar ceilalţi sunt toţi la programele lor. Unii fac sport, alţii sunt prin grădină, alţii la terapia în grup, iar alţii prin pădure, la cules de plante. Fiecare îşi stabileşte programul şi-şi vede cu rigurozitate de el. Hai să vedem ce face oare Naoko acum? Cred că ea urma să lucreze la vopsea şi la tapet. Nu mai ştiu exact. Mai sunt şi asemenea lucruri de făcut din când în când. Până la ora cinci.

  Reiko a intrat în clădirea marcată cu „C-7”, a urcat scările din capătul holului şi a deschis uşa din dreapta, care nu era încuiată. Mi-a arătat apartamentul, care era cochet, deşi destul de simplu – cameră de zi, dormitor, bucătărie şi baie. Nu era încărcat cu mobilă sau cu ornamente, dar nici nu era excesiv de sobru. Nu avea nimic special, şi totuşi îmi plăcea, pentru că mă simţeam relaxat, ca şi înainte, când am stat de vorbă cu Reiko. În camera de zi erau o canapea, o masă şi un balansoar. În bucătărie era o altă masă. Pe ambele mese se aflau scrumiere mari. Dormitorul avea două paturi, două birouri şi un dulap în perete. Între cele două paturi se găsea o noptieră mică, cu o veioză deasupra şi o carte deschisă cu faţa în jos. În bucătărie era un aragaz electric de aceeaşi culoare cu frigiderul. Dacă voiau să-şi pregătească ceva simplu, acolo, puteau foarte bine.

  — Nu avem cadă, dar avem duş. Eu zic că stăm foarte bine, nu? Baia şi spălătoria sunt comune.

  — E impresionant! Camera mea de la cămin are doar un tavan şi o fereastră.

  — Bine, dar nu