se duce. Apoi m-am cufundat, pe cîte se pare, din nou, în năluciri ale Liorei şi ale ţesutului moale şi incredibil al buzelor şi al sînilor ei şi al pufului de la subsuori, şi atunci cînd am privit din nou, l-am văzut mergînd în mîini după sergentă. Înainte nu-l văzusem niciodată mergînd în felul ăsta şi nu-mi trecuse prin cap c-ar fi în stare de una ca asta. Umbla repede şi cu uşurinţă, şi din cauza arşiţei care făcea aerul să vibreze părea că trupul lui împrăştie unde pe apă. Era o privelişte magnifică. Mi s-a părut deodată liber şi vesel şi dansînd în valurile aerului, ca şi cum ar fi învins legile gravitaţiei, şi ar fi redevenit totodată el însuşi. Afecţiunea pentru el realmente m-a copleşit, şi dintr-odată chinul ultimelor zile mi s-a şters din minte, ca şi cum nici n-ar fi fost.

Pentru o clipă.

Nu puteam rezista acestui sentiment. Nu-i puteam rezista lui, nu puteam rezista veşnicelor lui transformări. Mi-am luat privirea de la el, ţin minte perfect mişcarea asta, m-am cufundat în beţia mea cea nouă.

— Alergăm, ea aşa şi eu aşa, şi-n faţa ochilor mei aleargă ciulini, nisip, panouri, şi iată de-acum cărarea pavată cu pietre albe care duce la baraca unde e biroul comandantului. Şi încă de departe aud dinăuntru strigăte: Îl duci acum imediat! Sula, nu plec acolo! E ordin să-l duci acolo pînă la ora patru la înhumare! Săptămîna asta am făcut de trei ori Beer-Sheva dus-întors! Şi atunci mai aud pe încă cineva, unul în care l-am recunoscut imediat pe plutonierul taberei, căruia îi spuneam Eichmann – poreclă drăgăstoasă care pe-atunci era foarte răspîndită în ţara noastră pentru amatorii de cruzime – şi strigă şi el, şi vocea lui e mai puternică decît a tuturor celorlalţi: Dar unde-i, zdamăsii, băiatul, orfanul unde-i?

Surîde scuzîndu-se. Braţele îi atîrnă de-a lungul trupului. Îmi aţintesc privirea asupra mesei. Asupra palmelor mele. N-am ştiut.

— Mîinile mi s-au făcut ca de unt. Cad şi zac culcat cu capul pe pămînt. Şi zac şi zac nu ştiu cîtă vreme. Şi cînd izbutesc să mă ridic niţel, văd că sînt de-acum singur acolo. Vă e clară imaginea? Mandea întins pe nisip în deşert, soldăţica nu mai e demult acolo, a fugit grăsuna, camioneta de propagandă a habotnicilor, pun rămăşag cu voi că fătuca nu ţinea deasupra patului un poster al lui Janusz Korczak.

Nu ştiam. Nu mi-a trecut prin cap. Cum aş fi putut să ştiu?

— Şi-acum haide, Netania mami, atenţie mărită, am nevoie de-o mînă de-ajutor din partea voastră. În faţa mea sînt nişte trepte de lemn ca alea care duc la biroul comandantului, deasupra mea un soare înspăimîntător şi vulturi, în jurul meu şapte state arabe însetate de sînge, iar ăia înăuntru urlă unul la altul şi toţi laolaltă ca nişte smintiţi: Îl iau numai pînă la Beer-Sheva, şi de-acolo să-l ducă la Ierusalim comandamentul! Bun, e-n regulă, nu fi cretin, mi-ai făcut găuri în cap, ia odată băiatul şi du-te, nu-i timp, îţi spun, pleacă!

Oamenii se saltă niţel pe scaune, îşi îndreaptă spinările şi reîncep, cu prudenţă, să respire. Acum povestea îi trezeşte, odată cu energiile proaspete ale povestitorului şi cu gesticulaţia lui vioaie, cu imitaţiile feluritelor personaje şi cu diversele lor accente.

Iar Dovală, pe scenă, simte imediat schimbarea de atmosferă şi trimite în dreapta şi în stînga zîmbete largi. Un zîmbet naşte alt zîmbet şi pocneşte ca un balon de săpun: Mă ridic atunci din nisip şi-aştept, şi uşa de la biroul comandantului se deschide, şi pe trepte coboară către mine o pereche de bocanci roşii umpluţi cu plutonier, şi dumnealui îmi zice: Vino, puiule, condoleanţe, şi-mi întinde mîna şi mi-o strînge pe-a mea. Mamă, plutonierul dă mîna cu mine! Şi pe deasupra îşi trage şi nasul, adicătelea îmi arată tristeţe slash jale reţinută: Rohama ţi-a spus de-acum, nu? Regretăm profund, dragule, sigur că nu-i uşor, şi pe deasupra, cînd i se-ntîmplă unuia la vîrsta ta… Cel puţin să ştii că eşti pe mîini bune, te ducem acolo ceas, numai că acum se cere pas alergător, să-ţi iei lucrurile.

— Aşa-mi spune plutonierul, iar eu – şi Dovală îşi holbează ochii şi-şi cască gura într-o expresie înfricoşătoare de marionetă – sînt într-un şoc total, nu pricep nimic, văd numai că aici nu urmează să fiu pedepsit pentru nimic, şi mi-e şi limpede că ăsta nu mai e plutonierul care se dădea grande şi care ne freca de nu ne vedeam, acum dumnealui e în rol de tată: Vino cu mine, dragule, maşina te aşteaptă, dragule, încă un pic şi mi-ar fi spus: Îţi mulţumim că ne-ai ales pe noi, dragule, ştim că ai fi avut posibilitatea să devii orfan şi în alte unităţi militare…

— Bun, mergem, eu după el, aproape tîrît, ca o cîrpă, şi el – înalt de doi metri, e mult material în el, solid, musiu Goliat, şi ştiţi cum umblă plutonierii, ca nişte Robocopi, capul sus, picioarele cît mai crăcite cu putinţă, ca lumea să creadă că ei au acolo cine ştie ce coaie de taur, pumnii strînşi, pieptul bombat – tac tac – dreapta stînga cu fiecare pas.

Ne arată: Plutonierii, să mă-nţelegeţi bine, nu merg, ei îşi silabisesc mersul, păi nu? E aici cineva care a fost plutonier? Pe viaţa ta, voinicule? Unde? La trupele de elită? O clipă, e aici cineva de la paraşutişti? Splendid, haide, luaţi-vă la bătaie! Publicul rîde. Cei doi bărbaţi cărunţi, cel de la trupele de elită şi cel de la paraşutişti, îşi înalţă paharele, îşi dau cinste unul altuia de departe.

— Apropo, domnul de