Nelson îşi ridică paharul la buze şi zâmbi în semn de salut.

– E mult până acolo, durule. Unde au eşuat Raielii…

– Unde ne-au spus Raielii că au eşuat. Nu avem nicio confirmare independentă.

– Nimic nu durează suficient de mult, în afară de Raielii înşişi.

– Prostii! Jumătate din postfizicii din galaxie au fost pe-aici de mult mai mult timp.

– Da, şi cei care au fost nu se mai deranjează să mai comunice. Sunt toţi tăcuţi sau morţi, sau transcendenţi, sau retroevoluaţi. Deci, dacă nu vrei să pui mâna pe un băţ mare şi să începi să-i împungi, Raielii sunt sursa noastră. Recunoaşte, ANA este bună, chiar grozavă, suntem al naibii de aproape de a fi protozei, dar în termeni de dezvoltare suntem încă în urma Raielilor, iar ei s-au plafonat cu milioane de ani în urmă. Golul i-a învins. Au transformat toate sistemele stelare în maşini de apărare, au invadat locul ăsta nenorocit cu o armada, şi încă nu-l pot opri sau ucide, sau arunca la dracu’.

– L-au abordat pe o cale greşită.

Nelson râse.

– Şi tu o cunoşti pe cea bună?

– Avem un avantaj pe care ei nu l-au avut niciodată. Avem cunoştinţe din interior, o cârtiţă.

– Mergătorul-pe-Apă. În numele lui Ozzie, spune-mi că glumeşti!

– Ştii cine a acordat cea mai mare atenţie viselor lui Inigo chiar de la început? Raielii. Ei nu ştiau ce era înăuntru. Au construit nave, care ar putea rezista, teoretic, oricărui mediu cuantic, dar niciuna dintre ele nu se întoarse. Noi suntem cei care le-au arătat ce este acolo înăuntru.

– E o bucată foarte mică, un singur oraş pe o planetă H-congruentă standard.

– Pierzi ideea.

Braţul lui mătură aerul deasupra Hawksbillului arătând spre pilonul gros de piatră neagră ce ieşea din apă la câteva sute de metri în larg. Valuri mici se spărgeau de el, învolburându-se într-o masă de spumă.

– Adu aici orice fiinţă omenească de dinainte de secolul XXV şi va crede că se află într-o realitate fizică. Dar, dacă tu şi eu ar fi să observăm mediul înconjurător prin intermediul lor, ne-am da seama imediat că au fost implicaţi factori artificiali. Mergătorul-pe-Apă ne oferă aceeaşi oportunitate. Aptitudinile sale telepatice ne-au dat un crâmpei de imagine informativ despre natura universului care se ascunde în interior, dincolo de orizontul acela nenorocit. Pentru că tot ce pare asemănător universului nostru cu planete şi stele mai mult ca sigur că nu este. Lordul Cerului din al doilea vis confirmă asta. Golul are o Inimă, asta este marea diferenţă, chiar dacă nu ne-a fost arătată încă.

– Faptul că ştim că e diferit acolo înăuntru nu ne dă niciun avantaj real.

– Greşit. Ştim că nu poate fi realizat nimic la nivel fizic. Nu poţi utiliza distrugătoare cuantice împotriva lui, nu poţi trimite o armată să radă centrul de control al ticălosului şef. Golul este esenţa post-fizicului în galaxie şi, probabil, din toate celelalte galaxii pe care le putem vedea. Ceea ce trebuie să facem este să comunicăm cu el, dacă vrem să găsim vreodată o soluţie problemei pe care o reprezintă pentru stelele noastre. Nu cred că Prima-viaţă a intenţionat vreodată să fie periculoasă. Nu au ştiut că a fost lăsat cineva pe dinafară, cineva pe care l-ar putea ameninţa vreodată. Asta e fereastra noastră. Ştim că oamenii pot pătrunde în interior, chiar dacă nu suntem siguri cum au făcut-o prima dată. Ştim că sunt oameni acolo, care sunt adaptaţi la structura lui. Prin intermediul lor am putea fi în măsură să producem o schimbare.

– Mergătorul-pe-Apă e mort. A fost vreme de milenii de timp intern.

– Chiar dacă ar fi fost unic, ceea ce nu cred nicio secundă, timpul nu este o problemă, nu acolo. Ştim asta cu toţii. Ceea ce trebuie să facem este să ajungem în interior şi să alterăm acea mică şi fragilă legătură cu Inima. Asta este cheia problemei.

– Vrei să vizitezi Golul? Să zbori dincolo de orizont?

– Nu eu. Oricât i-ar plăcea ego-ului meu să fiu eu punctul de unire, nu există nicio dovadă cum că aş avea capacitate telepatică din interior. Chiar dacă am lua ANA înăuntru, nu există nicio certitudine că ar putea deveni canalul de legătură. Nu. Trebuie să folosim o metodă cu o şansă mai mare de succes.

Nelson clătină din cap un pic exasperat, dar deloc dezamăgit.

– Şi aceasta ar fi?

– Încă lucrez la ea.

Nu era un început de bun augur pentru acea zi. Araminta nu dormise prea mult. Nu chiar. Avea o moştenire Avansată care-i dădea un set complet de clustere macrocelulare şi toate funcţionau eficient. Putea să-şi comande cu competenţă rutinele secundare de gândire. Deci, în mod firesc s-ar fi trezit la timp, cu o fantomă bâzâindu-i în urechi şi o lumină intermitentă sincronizată albastră pâlpâind de-a lungul nervului optic. Era însă imediat după impulsul înţepător de trezire când avea întotdeauna dificultăţi. Apartamentul ei avea numai două încăperi: o cameră ca o nişă pentru baie şi o cameră principală combi. Asta fusese tot ce-şi putuse permite din salariul de chelneriţă. Dacă tot restul era ieftin, patul său larg cu saltea de spumă era în schimb foarte confortabil. După înţepătură, mai zăcea puţin ghemuită în pijamalele ei de bumbac, la căldură, ca o franglină în cuib. Lumina ceţoasă a dimineţii îşi făcea loc prin perdele, nu destul de strălucitoare pentru a fi supărătoare, iar camera menţinea o căldură confortabilă. Dacă s-ar fi deranjat să verifice programele de management ale apartamentului, totul era gata şi în aşteptare: hainele pentru ziua respectivă spălate şi aerisite, un mic dejun uşor şi rapid în dulapul din bucătărie.

Deci, îmi pot permite să lenevesc un pic.

A doua înţepătură o făcu să trasară, trezind-o din nou şi făcând să dispară visul ciudat. Aceasta fusese deliberat